Din motive lipsite de importanţă pentru textul de faţă, de vreo doi ani, îmi petrec ziua de 1 martie într-o florărie. Nu, nu mă transform în floare, nici măcar în mimoză, ci stau după tejghea. Adică experimentez cum e să fii în poziţia vânzătorului şi să ai de-a face cu toanele cumpărătorilor. Iar asta poate însemna o grămadă de lucruri.

Răsfoiam noutăţile şi "în curs de apariţiile" unor edituri de la noi şi am dat peste o surpriză plăcută: Neagu Djuvara a mai scris o carte. Şi e în pregătire la Humanitas. De fapt, e mai mult decât în pregătire, deja poate fi făcută o precomandă.

În ultima vreme, pe scena publică a început să prindă oareşce contur o idee:  avem nevoie de, cel puţin, un partid nou. Lasând la o parte oamenii din preajma lui Traian Băsescu (Macovei, Preda, Voinescu sau Lăzăroiu),  Alina Mungiu-Pippidi şi Cristian Ghinea sondează, pas cu pas, piaţa. Mai întâi a fost România Curată.

Luni de fiere nu e o carte frumoasă, o carte la care să revii, dar e o carte bună prin subiectul abordat, prin curajul de a coborî în subsolul uman, unde nu te aşteaptă lucruri drăguţe. După ce am citit primele... 100 de pagini, să zicem, am fost tentată să o las la o parte şi să o consider o aiureală erotică ieftină. Mai ales că stilul în care e scrisă pare destul de searbăd. În fine, am mers, totuşi, mai departe; parcă nu-mi venea să cred că s-a oripilat atât de multă lume doar pentru aşa puţin şi voiam să văd care e, până la urmă, sperietoarea. Aşa am reuşit să termin, iar în a doua parte a început să mi se contureze scopul lui Bruckner.