Răsfoiam noutăţile şi "în curs de apariţiile" unor edituri de la noi şi am dat peste o surpriză plăcută: Neagu Djuvara a mai scris o carte. Şi e în pregătire la Humanitas. De fapt, e mai mult decât în pregătire, deja poate fi făcută o precomandă.
Luni de fiere nu e o carte frumoasă, o carte la care să revii, dar e o carte bună prin subiectul abordat, prin curajul de a coborî în subsolul uman, unde nu te aşteaptă lucruri drăguţe. După ce am citit primele... 100 de pagini, să zicem, am fost tentată să o las la o parte şi să o consider o aiureală erotică ieftină. Mai ales că stilul în care e scrisă pare destul de searbăd. În fine, am mers, totuşi, mai departe; parcă nu-mi venea să cred că s-a oripilat atât de multă lume doar pentru aşa puţin şi voiam să văd care e, până la urmă, sperietoarea. Aşa am reuşit să termin, iar în a doua parte a început să mi se contureze scopul lui Bruckner.
Odată intrat în politică am făcut o descoperire deprimantă, la aceste întruniri tripartite. Politica reală, nu aceea pe care o cunoaştem din lecturi şi scrieri, care se află în mintea şi imaginaţia noastră - deci singura pe care o cunoaştem -, ci aceea care se trăieşte şi se practică zilnic, are puţine lucruri în comun cu ideile, cu valorile, cu imaginaţia şi cu viziunile teologice - cu societatea ideală pe care doream s-o construim - şi, ca s-o spun mai pe şleau, nu prea are de-a face cu generozitatea, cu solidaritatea şi cu idealismul. Politica este alcătuită aproape în exclusivitate din manevre, intrigi, conspiraţii, pacte, manifestări de paranoia, trădări, multe calcule, cinism cât cuprinde şi tot felul de tertipuri.
Nu am terminat-o. Citesc puţin. Câteva zile. Cuvinte care îţi alunecă în memorie ca nişte mingi elastice pe nişte trepte. Ating puţin suprafaţa, dar rămân jos, apoi. Una peste alta, o aglomerare colorată de rotocoale.
“Palidă ca spaima unei fecioare", dimineaţa (sau lumina ei– ce e dimineaţa dacă nu lumină?) se furişează prin toate ascunzişurile cărţii. Locuri pe care autorul le lasă doar însăilate pentru a-şi căpăta singure forma, din mai multe perspective, mai multe priviri. Iniţial, senzaţia e de un senzualism caracteristic mai ales femeilor, o langoare a gândului căruia îi lipseşte incisivitatea. Apoi, se formează un ghem. E ca şi cum ai putea surprinde într-un loc, ţintuite într-un singur spaţiu, gânduri, emoţii, lumini, sunete, răsuflări, ciocănituri şi atingeri.
Prima dată când am văzut în librării Miss Perfumado şi alte femei, a lui Bedros Horasangian, mi-a atras atenţia coperta. E printre puţinele cărţi pe care le-am cumpărat influenţată şi de copertă. Pentru că mi-a stârnit imaginaţia şi a readus în prim plan mica mea "obsesie" pentru Portugalia. Aşadar, Lisabona, străduţele înguste, tramvaiele pastelate, muzica Cesariei Evora... La asta m-am gândit când am văzut coperta, care m-a făcut să răsfoiesc cartea. Nu mai citisem nimic de Bedros Horasangian. Şi mi-a plăcut.
Alexandru Marghiloman (n. 27 ianuarie 1854 Buzău, d. 10 mai 1925, Buzău) este un polician mai puţin cunoscut de către publicul larg. Referinţele populare şi cunoscute se referă îndeosebi la filo-germanismul său şi la o scurtă perioadă în care a fost prim ministru într-o Românie învinsă, care avea să semneze, după negocierile lui, Tratatul de la Bucureşti, care obliga România la măsuri extrem de restrictive şi punitive. Înlăturată înainte de armistiţiul Germaniei cu puterile aliate, în care Germania se declara învinsă, România reintra în război cu o zi înainte de armistiţiu, situîndu-se astfel măcar declarativ în tabăra câştigătoare.
Mathias Malzieu –Mecanica inimii, Editura Nemira, 2009
Despre cea mai friguroasă zi din lume, despre fragilitatea unei inimi în care tic-tăc-uieşte un ceasornic, despre intensităţi şi zburat prin lume pe planşe cu role. Despre o micuţă cântăreaţa andaluză şi un băieţel care învaţă să se facă mare căutându-şi iubirea găsită la 10 ani. Duioasă ca o după-amiază în care urmăreşti ploaia învelit într-un palton de amintiri fierbinţi şi sărate.
Jack trăieşte printre borcane cu lacrimi (stânse în mai multe perioade în care-ţi păstrezi tăcerea), bâlciul groazei şi prietenul care visează la o călătorie pe Lună. Ignoră ceea ce Madeleine îi tot spunea: Întâi de toate nu atinge acele. În al doilea rând, stăpâneşte-ţi mânia. În al treilea rând, niciodată, în vecii vecilor, nu te îndrăgosti. Căci atunci, pentru totdeauna, acul care arată orele la ceasornicul inimii tale îţi va străpunge pielea, oasele ţi se vor sfărâma, iar mecanica iminii se va strica iaraşi.
Închipuiţi-vă un film alb-negru al anilor ‘40 sau poate ’60 sau '80 sau... nu contează foarte mult perioada, pentru că lumea creată de Antonio Muñoz Molina poate fi plasată aproape oriunde în timp, importantă este atmosfera.
Aţi fost atenţi vreodată, dar cu adevărat atenţi, la ce spun politicienii atunci când se trezesc în faţa mulţimii, în faţa unor microfoane sau când apar pe la televizor? În cazul în care răspunsul e negativ, încercaţi ca data viitoare să le urmăriţi discursul, chiar dacă acest lucru, în general, vă plictiseşte. Pentru că s-ar putea să vă amuze, totuşi. Totul depinde de perspectiva din care îi ascultaţi.
