Rss Feed

Cum m-am îndrăgostit. De scrisul lui Carpentier

De: Vera Eloy-Martinez

O carte construită în jurul unui balet rusesc: Ritualul primăverii, al lui Igor Stravinski. O poveste de dragoste dintre o rusoaică şi un cubanez care se cunosc pe un tărâm neutru şi care se apropie şi se depărtează în ritmul ciudat al lui Stravinski. 1, 2, 3, 1 şiiiii 2 şiiiii 3... paşii care compun istorisirea unor suflete care se lovesc în dansul lor ba de războiul civil spaniol, ba de al doilea război mondial, ba de revoluţia cubaneză. Şi peste toate revine obsesiv revoluţia rusă, care o urmăreşte peste tot prin lume pe eroina principală.

Totuşi, povestea celor doi, precum celebrul balet rusesc, este doar scheletul pe care se contruieşte o întreagă lume. Şi spun o întreagă lume fără să exagerez, pentru că, prin ochii autorului şi prin vocile personajelor, eşti purtat prin Benicassim, Valencia, Paris, Havana, New York... Vezi lumea boemă a Europei, burghezia ipocrită a Havanei, indiferenţa şi detaşarea americană, isteria adusă în Cuba de pretinsa revoluţie... Cu detalii, multe detalii care se înşurubează în jurul câtorva personaje care urcă şi coboară, plutesc sau se chircesc, în funcţie de aceeaşi muzică rusească ce nu vrea să se lase abandonată.

Va reuşi Vera să pună în scenă Ritualul primăverii la Havana? Într-o Havană unde negrii erau cei mai buni dansatori, dar încă aveau pecetea sclaviei pe piele, burghezia trăia într-o lume paralelă, iar revoluţionarii nu cunoşteau decât calea violenţei? O va regăsi Enrique după ce o va pierde? Cum va fi înţeleasă libertatea, în cele din urmă? Desigur, trebuie să ajungi la finalul cărţii, ca să afli.

Şi mai e muzica, multe detalii despre muzică şi dans. La început, m-am mirat, mi-era greu să cred că un scriitor poate fi atât de bine documentat în privinţa asta. Mai apoi am aflat că Alejo Carpentier a fost şi muzicolog. Foarte mult mi-a plăcut şi felul în care scrie din perspectiva unei femei, pentru că o parte din poveste e spusă prin vocea rusoaicei Vera. Nu mulţi bărbaţi fac asta atât de credibil.

Iată cum este văzut New York de către Enrique, architect cubanez trăit mult pe bătrânul continent european: Ucenicul de arhitect din mine era enorm de interesat de New York - ar fi fost imposibil să fie altfel – dar, mai mult decât toate celelalte, de ceea ce eu numeam aspectul său teratologic. Aici se rezolvaseră, pentru prima dată, probleme fără precedent în istoria arhitecturii; dar în ceea ce se realizase, în ceea ce era vizibil şi tangibil, oraşul era o ilustrare a tot ceea ce n-ar fi trebuit să se facă într-un viitor guvernat de o anume înţelepciune urbanistică. Oraşul avea farmec, atmosferă şi personalitate, fără îndoială; dar netăgăduita lui putere de seducţie se datora aspectului fenomenal, tumultuos şi anormal. Era un oraş care te scoatea din ţâţâni – iertată-mi fie expresia banală -, şi ajungeam să mă întreb cum de există oameni care pot trăi normal (mâncând, citind, visând, făcând dragoste...) undeva unde totul se împotriveşte întâlnirii omului cu el însuşi, într-o aglomerare de construcţii inegale, de case fără stil şi de alte case, amestec al tuturor stilurilor din trecut, aliniate de un destin aleatoriu, de-a lungul unor străzi unde pietonul dispare, ca esenţă şi existenţă, târât, înghiontit, prostit sau zorit de o mulţime într-o goană perpetuă. (...) Şi, colac peste pupăză, la asta se adăuga o Publicitate atotputernică, invadatoare, ocupând, în numele legii pirateriei, toată suprafaţa, tot spaţiul disponibil – poate luminos, poate respirabil – cu agresiunile ei perpetue, cu divertismente, înştiinţări, strigăte de alarmă, insinuări, sloganuri, jingles, constrângeri şi somaţii: cumpără-mă, preferă-mă, cere-mă, hotărăşte-te pentru mine, nu te lăsa înşelat... (...) Şi seara era avalanşa, rush-ul unei întregi funcţionărimi, vlăguită, epuizată, stoarsă, care, cu chipuri de oameni ce blestemă ceasul când s-au născut, aleargă, aleargă mereu - în aşteptarea curselor de mâine, şi de poimâine, şi de luna viitoare, şi de anul care vine - spre gurile de subway etc. etc. etc., împingând, călcând în picioare, înghiontind, în timp ce deasupra, sus, jos, la aparatele de radio, la megafoane, răsună, asemeni unui cânt de viaţă şi speranţă, notele iniţiale ale Simfoniei a V-a de Beethoven...

Pe de altă parte, Havana: Îngustimea străzilor - străzi suficient de largi, totuşi, pentru trecerea trăsurilor şi echipajelor - departe de a fi fost o greşeală de sistematizare, răspundea logicei preocupări ca trotuarele însorite să fie acoperite repede de prelungitele umbre ale caselor din faţă. Pe lângă asta, străzile strâmte – aproape toate din Havana Veche – canalizau, conduceau briza, transformându-se în adevărate hornuri de aerisire. Interioarele, în schimb, erau spaţioase, înalte, cu ieşiri largi spre patio, cu uşi şi ferestre cu geamuri policrome, care îndeplineau funcţia acelor brise-soleil ale lui Le Corbusier. Arhitectură perfect funcţională, concepută de meşterii constructori ai Coloniei, când, în lume, încă nu se vorbea de "funcţionalitate".

Şi multe, multe altele. Mi-e greu să vorbesc despre o carte care închide în ea o lume... Pentru că aş vrea să spun tot, dar nu am cum, pentru că e spus deja în ea. Cu alte cuvinte, trebuie citită.
Pot să spun doar că Ritualul primăverii a intrat într-un ipotetic top trei al cărţilor care îmi plac. Şi e foarte dificil să fac un astfel de top, pentru că am atâtea cărţi care mi-au intrat în suflet...În plus, m-a făcut să mă îndrăgostesc. De scrisul lui Carpentier.