Rss Feed

Miss Perfumado şi alte femei

De: Vera Eloy-Martinez

Prima dată când am văzut în librării Miss Perfumado şi alte femei, a lui Bedros Horasangian, mi-a atras atenţia coperta. E printre puţinele cărţi pe care le-am cumpărat influenţată şi de copertă. Pentru că mi-a stârnit imaginaţia şi a readus în prim plan mica mea "obsesie" pentru Portugalia. Aşadar, Lisabona, străduţele înguste, tramvaiele pastelate, muzica Cesariei Evora... La asta m-am gândit când am văzut coperta, care m-a făcut să răsfoiesc cartea. Nu mai citisem nimic de Bedros Horasangian. Şi mi-a plăcut.

<--break->
Nu ştiu de ce, dar nu mă atrage proza scurtă. Am citit foarte puţină până acum. Se întâmplă uneori să rătăcesc prin vreo librărie şi să dau peste un titlu sau o copertă care îmi reţine atenţia. Deschid cartea şi, în clipa în care văd că e vorba despre proză scurtă, o pun înapoi pe raft, cu un gest instinctiv. Habar n-am de ce, e un fel de... nu ştiu cum să îi zic... e ca şi atunci când văd benzi desenate sau o carte din genul fantasy sau când iau o gură de cafea fără zahăr sau când aud de jocuri pe calculator sau când dau nas în nas cu un ipocrit sau când trebuie să scriu un sms sau când văd un meci de box sau multe multe altele. Nu pot, pur şi simplu. Posibil să mă influenţeze şi propriu-mi fel de a vorbi în scris, când simt nevoia să mă lăbărţez, să mă desfăşor, să nu îmi fie impuse limite, pentru că mi-e foarte greu să le respect şi foarte rar reuşesc să fac asta.

Totuşi, am cumpărat cartea asta cu treisprezece povestiri. A fost coperta, au fost ecourile pe care mi le-a imaginat, a fost stilul autorului – mai degrabă toate la un loc. Şi nu mi-a părut rău. Treisprezece povestiri despre viaţă, zic eu. Unii spun despre dragoste. Nu e vorba doar despre dragoste, e mai mult de atât. Cele mai multe sunt spuse prin voci de femei şi, fără să fiu originală, o să observ şi eu că Bedros Horasangian e un bun cunoscător al psihologiei feminine. Cei mai mulţi bărbaţi nu reuşesc asta decât într-o mică măsură. Povestirile sunt spuse într-un stil aparte, mai puţin convenţional. Totuşi, un stil departe de a fi atât de răzvrătit încât să necesite mari eforturi pentru a-l digera, care te poartă prin diverse oraşe ale lumii. Prin intermediul personajelor, poţi intui (e vorba de subtilitate) atmosfera din Paris, Lisabona, Madrid, New York şi alte oraşe, fiecare cu muzica lui, la propriu şi la figurat. Nu o să dau detalii mai multe, cum nici cu alte ocazii nu am dat, pentru ca cei care încă nu au citit cartea să fie tentaţi să o facă.

Mi-e destul de greu să spun care dintre povestiri mi-a plăcut cel mai mult... înclin să cred că Lady Day. Care începe aşa:

Numele meu este James Oliver. Prietenii îmi spuneau Jay. Chiar am existat, m-am născut în Statele Unite, pe coasta de Vest, şi am murit la Berlin. Aveam o cameră închiriată, două costume de culoare închisă, câteva cămăşi şi un saxofon. Cam atât, nu m-am agitat pentru lucruri niciodată. Tot ce-am avut a fost în capul şi în sufletul meu. Greu de explicat, renunţ. În pantaloni, pentru că mă culcasem îmbrăcat, s-au găsit în buzunarul de la spate doar 100 de mărci. Uniunea Europeană încă nu exista. Dar 100 de mărci erau de ajuns pentru o înmormântare. Aşa s-a întâmplat, am murit în timpul somnului. Nu, nu m-a durut nimic, şi nici măcar rău nu mi-a fost. Nişte prieteni turci din Kreuzberg au făcut chetă ca să scape de gura proprietăresei căreia îi datoram bani şi voia să fiu totuşi dus undeva. Cât mai repede. S-a găsit. Auf wiedersehen, Frau Inge! La înmormântare n-a venit lume prea multă. Dealtfel, nici nu aveam prea mulţi prieteni. A fost o zi cu soare, am aflat de la alţii. Eu eram cu ochii închişi. Nu pot spune că n-am fost fericit. Îmi era cumva indiferent. În America sau în Europa, unitatea de măsură ar fi cam aceeaşi. Am fost muzician, muzician de jazz, cum sunt atâţia care vor altceva de la muzică şi de la ei înşişi. Vorbe, cântam la sax tenor în principal, dar şi la bariton uneori.

Comentarii

Replied

Jamie Oliver

nu era bucataru acela care gateste sanatos?