My Soul to Take, Wes Craven, 2010.
Că sunt o ignorantă, ştiam. Că nu mă uit la filme porno şi de groază, îmi era şi mai clar. Primele sunt plictisitoare dupa 5 minute de “actiune” (hai să fim serioşi, de ce te-ai uita în continuare?), cele de groază îmi repugnă total (pot să mă uit la ştirile de la ora 5 că îmi pare şi mai real. Habar n-am. Mai există ştirile astea sau a ramas doar aşa…o “sintagma”?(dex). Poate s-a schimbat ora. Să mă ierte fanii cunoscători, dar îmi e greu să fac diferenţa dintre un horrror şi un thrrriler. Pentru mine există doar film de groază. Deh, o profană.
Marea revoluţie psihică s-a produs azi. Am vazut My Soul to Take . Wes Craven. Un film, la prima “vedere” stupid. “Clasic”. Nişte crime şi nişte oameni morţi. Bagă şi nişte sânge. Problema e alta. Tipul ăsta m-a facut să îmi revizuiesc întreaga atitudine în privinţa filmelor de gen. La ora asta îl consider genial. Păi, de ce? Dacă înainte de Wes făceam pipi (după o întâmplare total nefericită la care “asistam” la o groază din asta) cu ochii pe pereţii din baie din care îmi imaginam că ies moluşte ucigase, acum fac pipi foarte natural, nu văd nicio uratanie înconjuratoare, dar am senzaţia că eu sunt … criminalul. Reuşeste fantastic chestia asta duală. Că este un stereotip, la fel ca ăla în care muzica nici nu se observă în film, dar acutizează şi intensifică, îmi e clar. Se joacă cu predispoziţiile şi previziunile. O face bine.
Neskolko dney iz zhizni I.I.Oblomova ( Oblomov), Nikita Mikhalkov, 1980
E greu, foarte greu să scrii despre Oblomov. Mai ales când îţi e lene. N-ai citit nici cartea, deci taci naibii îmi vine să-i zic capului meu care se încăpaţânează să tragă jaluzelele. Pentru asta ar trebui o minimă coordonare a sistemului muscular, dar “la ce bun” ?
Voi îl ştiţi pe Oblomov ăsta? E unu’ căruia îi place să doarmă. Care ridică somnul la rang împăratesc. Toată ziua. E şi conştient. Oare chiar există oameni care fac ceva de dimineaţa devreme până la ora 14 ? Există o utilitate –pe termen lung- a gestului ? Care e sensul lui “a face” ? Cu ce e el mai deosebit decât alţii care îşi ne-găsesc răspunsurile în băutură, jocuri de noroc şi alte vicii mai sociale sau anti ?
Mie, Oblomov îmi pare mai lucid în raport cu mulţi alţii care se consideră oameni de “acţiune”. Ăştia chiar uită să fie lucizi. Îţi trebuie cap odihnit pentru asta. (luciditatea asta are grad de comparaţie ?)
En karlekshistoria ( A Swedish Love Story), Roy Andersson, 1970
N-aş vrea să vorbesc nici despre dragoste, nici despre film. Despre iubire poţi “vorbi” doar dacă te numeşti Ortega Y Gasset şi găseşti că e necesar să teoretizezi. Despre creaţia lui Andersson, nici atât, nu e un film de la care să pornească dezbateri îndelungi. Îl simţi sau nu-l simţi. O sau n-o. E simplu. A încerca să dai o formă exprimabilă intensitaţilor e ca şi cum ai vorbi despre trăiri cu cineva fără pereţi de unde nu se mai poate întoarce ecoul.
Salò sau cele 120 de zile ale Sodomei, 1975, Pier Paolo Pasolini
Nu sunt familiar cu Pasolini şi, după filmul ăsta, nici nu cred că vreau să fiu. Povestea filmului: un grup de fascişti italieni ţin captivi 16 tineri, pe care, timp de 120 de zile, îi supun unor torturi fizice şi morale, de natură sexuală. În final îi ucid doar pentru a se desfăta cu agonia lor. Nu pot să vă spun mai multe, fără să devin scabros.
Trilogia Qatsi
2.Powaqqatsi( life in transformation), Godfrey Reggio, 1988 1988
Powaqqatsi celebrează viaţa. Unitatea din multiplicitate. Tradiţia în sânul culturii. Munca individuală şi aplecarea asupra gestului. Necesitatea căreia îi poţi ataşa un semn de egal în faţa satisfacţiei. Plăcerea de a te lăsa într-o activitate, de a te integra într-un “circuit” care nu îţi e străin. În care există echilibru. În balans, este prezentată şi munca industrializată. Cea care oferă doar bani. Bani în care nu poţi închide satisfacţia pierdută, cea a lucrului înstrăinat. Industrializarea alieneaza. Distruge raportul intim, natural, dintre om şi produsul muncii sale. Civilizaţia, boala care macină lent raportarea la firesc.
Du Levande (You, the Living), Roy Andersson, 2007
Despre oameni. Condiţia umană. Absurd. Vis. Neîmplinire. Inutil. 50 de secvenţe în care personaje, care mai de care mai trăznite sau mai banale , trăiesc. Fiecare are un ritm, un somn, o dorinţă. Într-unul din scheciuri, un bărbat vorbeşte în faţa camerei. Ne spune că i-a studiat mult timp pe oameni, e doctor psihiatru, i-a observat şi concluzia la care a ajuns e că oamenii nu ştiu să fie fericiţi. Sunt prea egocentrişti. Aş mai spune că suntem şi prea disperaţi să fim fericiţi. Alungăm liniştea căutand “fericirea”.
Într-una din serile trecute am văzut Sylvia. Acum câţiva ani, când o prietenă mi-a vorbit cu însufleţire şi cu admiraţie despre Sylvia Plath, am privit-o cu o oarecare nepăsare. Îmi ziceam: Iar cărţi despre nebuni, iar cărţi cu nebuni, iar cărţi scrise de nebuni?!Ambition to Meaning: Finding Your Life's Purpose (alias The Shift)
Un film despre schimbare, despre virtuţi, despre ... servicii.
O frumoasă ecuaţie a Planului Perfect.
Poate fi un excelent curs de fotografie, sau un documentar pe teme cum ar fi: ecologia, familia, spiritualitatea, filantropia.
Jocul actorilor se incadrează în filosofia lui "Stai in umbră, subiectul este publicul", dacă este o astfel de categorie în cinema.
Site-ul oficial: The Shift unde puteţi vedea un trailer.
Trilogia Qatsi
1.Koyaanisqatsi (life out of balance) , Godfrey Reggio, 1982
Eu ştiu de filmele astea de la k, dintr-o zi în care am auzit prima oară un poem Rumi recitat în imagini. Înregistrarea cu pricina, începutul călătoriei mele în timpul qatsi. Timp numai al tău, poezie în gânduri, muzică şi mişcări picturale. Philip Glass şi muzica lui, privirea ta. Aş zice că iţi trebuie o stare anume pentru vizionare. Nu de liniştire. Ci una în care să te laşi dus. Transportat prin locurile în care Godfrey Reggio te face călător pentru a–ţi spune, în imagini tulburator de reale, că omul a uitat natura şi a închis lumea în “civilizaţie “, în urban.
Mystery Train, Jim Jarmusch, 1989
Un tren. Doi japonezi departe de Yokohama. Fantoma lui Elvis şi o italiancă păcălită. Un Joe Strummer fără The Clash, dar cu pistol şi prieteni buni. Steve Buscemi. Muzică veche. Jarmusch ironic. “ Uneori o iubire mare poate dura doar o săptămână.” Madonna cu faţa lui Elvis. Un plici şi doi recepţioneri. Ora 2:17. O împuşcătura.
