Du Levande (You, the Living), Roy Andersson, 2007
Despre oameni. Condiţia umană. Absurd. Vis. Neîmplinire. Inutil. 50 de secvenţe în care personaje, care mai de care mai trăznite sau mai banale , trăiesc. Fiecare are un ritm, un somn, o dorinţă. Într-unul din scheciuri, un bărbat vorbeşte în faţa camerei. Ne spune că i-a studiat mult timp pe oameni, e doctor psihiatru, i-a observat şi concluzia la care a ajuns e că oamenii nu ştiu să fie fericiţi. Sunt prea egocentrişti. Aş mai spune că suntem şi prea disperaţi să fim fericiţi. Alungăm liniştea căutand “fericirea”.
Experimental, suprarealist, absurd. You, The Living e despre şi pentru tine. Se spune că o carte(roman) e bună atunci când îţi dă senzaţia că a fost scrisă pentru tine. În care te identifici cu Cititorul. Aici, la film, Roy Andersson reuşeşte exact asta. Tu eşti Privitorul. Te face să te simţi unic, te identifică, îţi pătrunde în cele mai ascunse bube pentru a-ţi spune apoi că eşti unul dintre alţii. Nu eşti singurul. Dar eşti singur. Şi nu contezi.
Absurdul are…umor. Râzi la începutul filmului. Râzi de omuleţii ăia caraghioşi şi de gesturile lor haioase, de dialoguri. Râzi şi priveşti de sus poate, oricum din afară. Pe măsura ce filmul curge şi te prinde în povestioarele fără noimă îţi dai seama că nu e frumos să te hlizesti la problemele oamenilor. Îţi devin intimi. Sunt la fel ei, doar că acum tu nu mai poţi să râzi. Devii grav. Te gândeşti la sens. Râsul, prima "privire", e dat jos.
Finalul susţine toata baza filmului, toata “ideea”. Făra el nu exista miza. Ar fi fost ca şi cum cineva doar observă problemele, se vaită, se simte obosit. Viseaza urât. Lumea lui mica şi angoasa din ea. Există sfârşitul apoi. Şi importanţa vieţii.
