Sylvia

Într-una din serile trecute am văzut Sylvia. Acum câţiva ani, când o prietenă mi-a vorbit cu însufleţire şi cu admiraţie despre Sylvia Plath, am privit-o cu o oarecare nepăsare. Îmi ziceam: Iar cărţi despre nebuni, iar cărţi cu nebuni, iar cărţi scrise de nebuni?!

 

Poate că a fost vina ei că n-a ştiut să mă facă să înţeleg ce trebuie... Aşa se face că am ocolit cărţile Sylviei Plath prin librării. Dar filmul m-a mişcat. N-aş putea spune exact în ce fel şi îmi dau seama că nu reuşeşte să o contureze prea bine pe Sylvia Plath, aşa că o să-i caut, totuşi, cărţile. Oricum, e un film trist. Chiar foarte trist.

 

Totuşi, îl recomand. Nu doar pentru cultură generală. Mă gândesc şi la faptul că fiecare dintre noi are în el un dram de nebunie. În fond, depinde mult şi de cum defineşti nebunia. Ca multe altele, de altfel. Vorbeam într-o seară, la o bere târzie, despre ce înseamnă să fii vulgar. Este Miller, de exemplu, vulgar? Şi cineva - nu ştiu exact cine, pentru că era genul acela de conversaţie în care fiecare vrea să fie cât mai convingător, aşa că vocile se suprapun - spunea că vulgaritatea nu ţine de limbaj, ci de atitudine. Aşa e... La fel şi nebunia, depinde din ce unghi o priveşti şi cum o defineşti.

 

Şi cred că Gwyneth Paltrow e cea mai potrivită actriţă pentru rolul Sylviei Plath.