Capturi

Trilogia Qatsi

2.Powaqqatsi( life in transformation),  Godfrey Reggio, 1988 1988 

Powaqqatsi celebrează viaţa. Unitatea din multiplicitate. Tradiţia în sânul culturii. Munca individuală şi aplecarea asupra gestului. Necesitatea căreia îi poţi ataşa un semn de egal în faţa satisfacţiei. Plăcerea de a te lăsa într-o activitate, de a te integra într-un “circuit” care nu îţi e străin. În care există echilibru. În balans, este prezentată şi munca industrializată. Cea care oferă doar bani. Bani în care nu poţi închide satisfacţia pierdută, cea a lucrului înstrăinat. Industrializarea alieneaza. Distruge raportul intim, natural, dintre om şi produsul muncii sale. Civilizaţia, boala care macină lent raportarea la firesc.

Am trăit momente perfecte, clipe în care simţi că o imagine nu putea fi altfel. În sensul de plin, de acaparare a timpului în care eşti prins acolo. Dacă există perfecţiune, cred că ar putea fi doar atunci când ai senzaţia că nimic nu putea fi altfel în contextul ăla, în secunda în care participi pe de-a-ntregul în. Secvenţe în care este descrisă o casa. Atât. Dar muzica, mişcarea femeii care se îndreaptă spre ea, tălpile care parcă plutesc şi nu ating pământul, culoarea şi simbolurile reliefate în soare, toate astea te fac să te gândeşti la goană, la sens, la frumuseţe. Ea, frumuseţea, timpul în care îţi permiţi “să privesti”. Momentul în care începi să observi. Să vezi. Să taci. Să asculţi. Să te linişteşti şi să respiri. Obosiţi de lucruri inutile, uităm ce conteaza. Simplitatea.

Aceeaşi camera lenta, dar nu obosita. Uneori, pentru a putea înţelege, trebuie să gaseşti detaliul. Cel care te apropie, te introduce în intimitatea lucrului. Fiecare imagine din film are povestea ei. Înţelesul. Filmul nu acuză. Doar prezintă. Viaţa asa cum e ea, câteodată neobservată. Viaţa în transformare. Nu poţi povesti ceea ce simţi. Qatsi reclamă intensitatea. Nu are dialog, dar vorbeşte prin sensuri. Mirat şi mut, privitor în faţa spectacolului lumii, te bucuri că exişti.

un fel de trailer