Salò

Salò sau cele 120 de zile ale Sodomei, 1975, Pier Paolo Pasolini

Nu sunt familiar cu Pasolini şi, după filmul ăsta, nici nu cred că vreau să fiu. Povestea filmului: un grup de fascişti italieni ţin captivi 16 tineri, pe care, timp de 120 de zile, îi supun unor torturi fizice şi morale, de natură sexuală. În final îi ucid doar pentru a se desfăta cu agonia lor. Nu pot să vă spun mai multe, fără să devin scabros.

S-ar părea că filmul se doreşte a fi, în primul rând, o declaraţie poltică. Prădătorii, căci despre prădători este vorba, sunt fascişti, filmul este împestriţat de panseuri fasciste, iar titlul face trimitere directă la Republica de la Salò, stat-marionetă al Germaniei naziste, creat în nordul Italiei de către Mussolini după ce aliaţii au eliberat sudul şi centrul peninsulei.

Dacă însă Pasolini a încercat să alcătuiască o declaraţie de natură politică, cred că a eşuat lamentabil. Filmul este despre prădători ideologizaţi, dar ţine de o patologie care nu se găseşte în nazism, în fascism, stalinism, maoism, polpotism sau orice alt ism, nu la o astfel de intensitate. Hitler, Stalin, Mao sau Pol Pot nu au fost nebuni sau, cel puţin, nu complet, aşa cum sunt personajele lui Pasolini. Nu neg, ismele au dat nebunilor oportunitatea de a căpăta drept de viaţă şi de moarte asupra semenilor lor, dar în orice ism există o suprastructura ideologică ce îl transformă pe participant dintr-un maniac într-un inginer.

Crimele marilor dictatori nu ţin de nevoia unei autosatisfaceri personale ci sunt rezultatul unui calcul rece. În isme, crima este o metodă sau chiar un proces tehnologic oarecare, uneori chiar prin mijloacele folosite şi întotdeauna prin scopul urmărit. Ghilotina Revoluţiei franceze, Auschwitzul, Gulagul, Revoluţia culturală, Câmpurile morţii, Piteştiul şi Canalul, toate sunt instrumente destinate să construiască viitorul.

În isme, individul este redus întradevăr la obiect, asa cum e şi în filmul lui Pasolini, dar Pasolini pierde din vedere aspectele esenţiale ale crimei: metoda şi luciditatea. Cel care împingea victimele în camera de gazare era un om ca oricare altul, soţ şi părinte iubitor. El nu e un monstru în sensul obişnuit al cuvântului. Orice psiholog îţi va spune că sociopatul este detaşat afectiv de victimă, dar implicat afectiv în crima. Monstruozitatea criminalului nazist sau comunist stă tocmai în detaşarea sa de actul crimei, în lipsa de pasiune. Rasplata sa e istoria, sentimentul datoriei implinite. Criminalul acesta este şi el un obiect (al istoriei!), la fel ca victima şi este conştient de această împrejurare, de fapt, tocmai pentru că se priveşte astfel pe sine e capabil de crimă.

Personajele lui Pasolini sunt exact invers, ele sunt implicate afectiv, plăcerea şi rasplata lor este una imediata, derivată din crimă, din controlul asupra victimei, din sadism. Sunt zei. Pasolini putea foarte bine să facă un film despre patologia maniilor sexuale violente şi nu ar fi trebuit să schimbe mai nimic din scenariu. De fapt, cam pe aici s-a şi oprit, căci cele câteva fraze cu conotaţii ideologice nu sunt suficiente pentru a da o tentă politică sau filosofică filmului, din moment ce e evident că regizorului i-au scăpat caracteristicile esenţiale ale crimei în isme.

Filmul său înfăţişează o conjuraţie a psihopaţilor şi nimic mai mult.

Nota 3. Cele două puncte peste cel din oficiu fiind acordate pentru tupeul de a înfăţişa asemenea scene pe ecranele cinematografelor.