Despre dragoste şi alte întâmplări ciudate

En karlekshistoria ( A Swedish Love Story), Roy Andersson, 1970

   N-aş vrea să vorbesc nici despre dragoste, nici despre film. Despre iubire poţi “vorbi” doar dacă te numeşti Ortega Y Gasset şi găseşti că e necesar să teoretizezi. Despre creaţia lui Andersson, nici atât, nu e un film de la care să pornească dezbateri îndelungi. Îl simţi sau nu-l simţi. O sau n-o. E simplu. A încerca să dai o formă exprimabilă intensitaţilor e  ca şi cum ai vorbi despre trăiri cu cineva fără pereţi de unde nu se mai poate întoarce ecoul.

    La prima vedere e o poveste de dragoste. Doi oameni mici, adolescenţi care descoperă viaţa, se întâlnesc. În umbra fragilităţii lor, a vârstei, a necunoscutului, încearcă sentimentul apropierii. Al pătrunderii în sfera celuilalt. Un soi de intimitate nefirească cu altul, intimitate care devine apoi mai firească decât cea în raport cu tine.

    O istorie bine spusă depăşeşte marginile întâmplărilor, înşiruirea de evenimente devine doar un pretext pentru a putea vizualiza întregul. Reuşita lui Andersson e că prima privire nu mai există,  cea care te familiarizează. Se pătrunde direct, abrupt, brutal şi delicat în lumea  în care oamenii trăiesc de la începutul sentimentelor. La regizorul mult prea suedez şi sensibil, iubirea se petrece pur şi simplu. Natural şi vital. Ea e  singura protecţie care mai rămâne oamenilor, singura salvare din lumea alienata din jur.

    Dragostea se întâmplă. Nu se spune, iar dacă se pronunţă, se face şoptit. Uitându-mă la filmul ăsta, mă gândeam că a iubi e ca şi cum ai locui pe o insulă al carui pământ şi ale cărui margini nu le simţi, nu le vezi. Acolo te poţi rătaci, te poţi zgâria în vegetaţia străină. Dar, odată ajuns în spaţiul ăla, nu o să faci nicicum semne de S.O.S.