Mystery Train, Jim Jarmusch, 1989
Un tren. Doi japonezi departe de Yokohama. Fantoma lui Elvis şi o italiancă păcălită. Un Joe Strummer fără The Clash, dar cu pistol şi prieteni buni. Steve Buscemi. Muzică veche. Jarmusch ironic. “ Uneori o iubire mare poate dura doar o săptămână.” Madonna cu faţa lui Elvis. Un plici şi doi recepţioneri. Ora 2:17. O împuşcătura.
Şi trenul care face legătura dintre fapte, oameni, sentimente. Poţi merge aşa prin viaţa ca şi cum ai călători printr-un tren? Poţi trece pe lângă cineva, pe lângă viaţa cuiva doar pe un culoar? E ca şi cum ai spune: “Mă scuzaţi, este liber?” “Nu. Aştept pe cineva.” “Atunci, o zi bună ! ”. Şi un zâmbet. Sau o înjurătură. Sau alt vagon. Altă destinaţie. Oameni lângă care trăim zi de zi, colegi de compartiment poate, oameni pe care nu-i vedem şi nu-i auzim pentru că ne despart nişte pereţi. Uneori doar din sticlă.
Îmi place Jarmusch pentru că ştie să modifice banalul. Rămâne acelaşi banal sau îl recreeaza? Nu ştiu. Cert e că banalul văzut de el nu mai e aşa de ...banal. E chiar misterios. Şi reuşeşte să fie profesor aşa cum sunt cei buni, te fac să înţelegi prin sugerare, îţi lasă ochiul liber şi tu te desfeţi cu lucruri mărunte, lucruri care-ţi fac viaţa. Misterul lângă care locuieşti în fiecare zi, dar e prea în tine, prea lângă ca să-l mai poţi observa.
Mystery Train e un tren al misterelor sau e trenul misterios care opreşte în staţii mai devreme, circulă după un grafic anume şi ajunge întotdeauna la destinaţie?
