Rss Feed

Poate supravieţui democraţia?

De: Annton H. Hanzo

Era o zi de alegeri ploioasă într-o ţărișoară -- care poate fi ţara mea, dar şi a ta. Din cauza ploii până la 4 după-amiaza nimeni nu s-a dus la vot. Dar apoi ploaia a încetat. Oameni au mers la vot. Când voturile au fost numărate, 3/4 dintre oameni votaseră „în alb". Guvernul şi opoziţia, au fost pur şi simplu paralizați. Știi ce să faci cu protestele. Ştii pe cine să arestezi, cu cine să negociezi. Dar ce faci cu oamenii care au votat „în alb"? Guvernul a decis să se mai voteze o dată. De această dată un număr şi mai mare, 83% dintre oameni au votat „în alb". În esenţă au mers la votare să spună că nu au pentru cine vota.

Acesta e începutul unei frumoase nuvele a lui Jose Saramago numită „Eseu despre orbire". Din punctul meu de vedere captează foarte bine problema pe care o avem cu democraţia în Europa azi. Până la un punct nimeni nu pune la îndioală că democraţia e cea mai bună formă de guvernământ. Democraţia e singura opțiune pe care o avem.

Problema e că mulţi au început să creadă că nu-i un joc care merită jucat.

(dintr-un speech văzut pe www.ted.com, în întregime mai jos)

Ivan Krastev: Poate democraţia exista fără încredere?

Mai jos transcriptul pentru cei care preferă cuvintele scrise:

Mă tem că sunt unul dintre acei vorbitori pe care speraţi să nu-i întâlniţi la TED. În primul rând, nu am telefon mobil, deci sunt pe partea sigură. În al doilea rând, un teoretician politic care va vorbi despre criza democraţiei probabil că nu e prea interesant. Şi în plus, nu vă voi da răspunsuri. Mai degrabă voi adăuga la întrebările în cauză. Un aspect pe care-l pun sub semn de întrebare e speranţa asta comună de azi că transparenţa şi deschiderea pot restaura încrederea în instituţiile democratice.

Mai aveți încă un motiv de a fi suspicioşi în privinţa mea. Voi, Biserica TED, sunteţi o comunitate foarte optimistă. (Râsete) Voi credeţi în complexitate şi nu în ambiguitate. După cum vi s-a spus, sunt de origine bulgară. Potrivit sondajelor, suntem cotaţi ca cei mai pesimişti oameni din lume. (Râsete) Revista „The Economist” a scris recent un articol referitor la un studiu recent despre fericire, Titlul era „Fericiții, Nefericiții şi Bulgarii".

(Râsete)

Acum când ştiţi la ce să vă aşteptaţi, să vă spun povestea. Era o zi de alegeri ploioasă într-o ţărișoară -- care poate fi ţara mea, dar şi a ta. Din cauza ploii până la 4 după-amiaza nimeni nu s-a dus la vot. Dar apoi ploaia a încetat. Oameni au mers la vot. Când voturile au fost numărate, 3/4 dintre oameni votaseră „în alb". Guvernul şi opoziţia, au fost pur şi simplu paralizați. Știi ce să faci cu protestele. Ştii pe cine să arestezi, cu cine să negociezi. Dar ce faci cu oamenii care au votat „în alb"? Guvernul a decis să se mai voteze o dată. De această dată un număr şi mai mare, 83% dintre oameni au votat „în alb". În esenţă au mers la votare să spună că nu au pentru cine vota.

Acesta e începutul unei frumoase nuvele a lui Jose Saramago numită „Eseu despre orbire". Din punctul meu de vedere captează foarte bine problema pe care o avem cu democraţia în Europa azi. Până la un punct nimeni nu pune la îndioală că democraţia e cea mai bună formă de guvernământ. Democraţia e singura opțiune pe care o avem. Problema e că mulţi au început să creadă că nu-i un joc care merită jucat.

În ultimii 30 de ani cercetătorii politici au observat că un declin constant în prezenţa la vot, că oamenii cel mai puţin interesaţi să voteze sunt cei care ar avea de câştigat cel mai mult din vot. Mă refer la şomeri, la defavorizaţi. Asta e o mare problemă. Pentru că, în special acum, cu criza economică, vezi că încrederea în politică, încrederea în instituţiile democratice, a fost cu adevărat distrusă. Potrivit ultimelor sondaje făcute de Comisia Europeană, 89% dintre cetăţenii Europei cred că există un decalaj crescând între opinia celor care fac politică şi opinia publică. Numai 18% dintre italieni şi 15% dintre greci mai cred că votul lor contează. Oamenii au început să înţeleagă că pot schimba guvernele, dar nu pot schimba politicile.

Întrebarea pe care vreau s-o pun e următoarea: Cum se face că trăim în societăţi mai libere decât au fost vreodată avem mai multe drepturi, putem călători mai uşor, avem acces la informaţii -- şi în acelaşi timp încrederea în instituţiile democratice s-a prăbuşit? Vreau să întreb: „Ce a mers bine şi ce a mers rău în aceşti 50 de ani când vorbim de democraţie?” Voi începe cu ce a mers bine.

Primul lucru care a mers bine au fost desigur, aceste 5 revoluţii care, în opinia mea, au schimbat mult modul în care trăim, au adâncit experienţa noastră democratică. Prima a fost revoluţia culturală şi socială a anilor 1968 şi 1970, care a pus individul în centrul politicii. A fost momentul Drepturilor Omului. A fost şi o izbucnire majoră, o cultură a dizidenţei, o cultură a non-conformismului, care nu fuseseră cunoscute înainte. Cred că lucruri acestea sunt foarte mult copiii anilor '68 -- cu toate că mulţi nu ne născuserăm încă. După asta a venit revoluţia pieţei din anii 1980. Deși mulţi oameni de stânga au încercat s-o urască, adevărul e că revoluţia pieţei a transmis un mesaj: „Guvernul nu ştie mai bine." Şi aveţi societăţi bazate spre alegere. Desigur, 1989-- sfârşitul Comunismului şi al Războiului Rece, și naşterea lumii globale. Apare Internetul. Nu-i audienţa căreia să-i ţin prelegeri despre măsura în care Internetul motivează oamenii. A schimbat modul în care comunicăm şi în care vedem politica. Chiar ideea de comunitate politică s-a schimbat total. Voi numi încă o revoluţie, revoluţia în ştiinţa creierului, care a schimbat total felul în care înţelegem cum iau oamenii decizii.

Asta este ce a mers bine. Dacă ne uităm la ce a mers rău, vom sfârşi cu aceleaşi 5 revoluţii. Prima oară avem revoluţia anilor 1960 şi 1970, culturală şi socială, care într-un fel a distrus idea de scop colectiv. Însăşi ideea, toate aceste substantive colective despre care am fost învăţaţi -- naţiune, clasă, familie. Am început să divorţăm sau să nu ne mai căsătorim. Toate au iintrat sub atac. E greu să implici oameni în politică când ceea ce contează pentru ei e interesul personal.

Apoi avem revoluţia pieţei din anii '80 şi uriaşa creştere a inegalităţii în societăţi. Amintiți-vă, până în 1970 răspândirea democraţiei a fost mereu însoţită de declinul inegalităţii. Cu cât societăţile erau mai democrate, cu atât deveneau mai egale. Acum avem tendinţa opusă. Răspândirea democraţiei acum e însoţită de creşterea inegalităţii. Găsesc acest lucru foarte tulburător când vorbim despre ceea ce se întâmplă bine sau rău cu democraţia azi.

Dacă mergem în 1989 -- ceva ce nu credeai ca cineva să critice -- dar mulţi vor spune: „Sfârşitul Războiului Rece a rupt contractul social dintre elite şi oameni, în Europa de Vest." Când Uniunea Sovietică încă exista, cei bogaţi şi puternici aveau nevoie de oameni fiindcă le era teamă de ei. Acum , practic, elitele au fost eliberate. Sunt foarte mobile. Nu le poţi percepe taxe. Practic nu le e teamă de oameni. Ca rezultat, avem această situaţie ciudată în care elitele au scăpat de supravegherea alegătorilor. Nu este un accident că alegătorii nu mai sunt interesaţi să voteze.

Când vorbim despre Internet, da, e adevărat, Internetul ne-a conectat pe toţi, dar tot Internetul a creat camerele ecou şi ghetourile politice în care, toată viaţa, poţi sta în comunitatea politică căreia îi aparţii. Şi devine tot mai dificil să-i înţelegi pe oamenii care nu sunt ca tine. Ştiu că mulţi din cei prezenți au vorbit splendid despre lumea digitală şi posibilităţile cooperării, dar aţi văzut ce a făcut lumea digitală din politica Americii de azi? E în parte rezultatul revoluţiei Internetului. Acesta e reversul a ceea ce ne place.

Iar când ajungem la ştiinţa creierului, consultanţii politici au aflat de la cercetătorii din neuroştiinţă să nu mai vorbească despre idei, despre programe politice. Ce contează e să manipuleze emoţiile oamenilor. Se vede asta foarte puternic, încât chiar şi când vorbim despre revoluţii azi, revoluţiile nu mai sunt în jurul unor ideologii sau idei. Înainte, revoluţiile aveau nume ideologice. Puteau fi comuniste, liberale, fasciste sau islamice. Acum revoluţiile sunt numite după mediul folosit cel mai frecvent. Avem revoluţii Facebook, Twitter. Conţinutul nu mai contează, esența e mass-media.

Afirm asta fiindcă unul din punctele mele majore e că ceea ce a mers bine, a mers de asemenea rău. Şi acum când încercăm să vedem cum putem schimba situaţia, când încercăm să vedem ce poate fi făcut cu democraţia, ar trebui să păstrăm în minte această ambiguitate. Pentru că unele lucruri pe care le iubim mult vor fi cele care ne pot răni cel mai mult. Azi e foarte comun să crezi că această accentuare a transparenţei, acest mod de a combina între cetăţeni activi, tehnologii noi, şi o legislaţie mai transparentă şi prietenoasă pot restaura încrederea în politică. Crezi că atunci când deţii aceste tehnologii noi şi oameni pregătiţi să le folosească, va fi mai dificil pentru guverne să mintă mai dificil să fure şi probabil mai greu să ucidă. E probabil adevărat. Dar cred că trebuie să fim clari că acum, când punem transparenţa în centrul politicii, mesajul e că transparenţa e ceva stupid.

Transparenţa nu înseamnă restaurarea încrederii în instituţii Transparenţa e managementul de neîncredere al politicii. Presupunem că societăţile noaste vor fi bazate pe neîncredere. Apropo, neîncrederea a fost mereu importantă pentru democraţie. E motivul pentru care ai controale si balanţe. E motivul pentru care există toată această neîncredere creativă dintre reprezentanţi şi reprezentați. Dar când politica e doar managementul neîncrederii -- sunt bucuros că romanul „1984" a fost menţionat -- acum vom avea "1984" în revers. Nu va fi Big Brother care te urmăreşte ci noi vom fi Big Brother care urmăreşte clasele politice.

Dar e asta ideea de societate liberă? De exemplu, vă puteţi imagina că oameni decenţi, civici, talentaţi vor candida dacă echivalează politica cu managementul neîncrederii? Nu vă e teamă că toate aceste tehnologii vor detecta orice declaraţie pe care politicienii o vor face în anumite probleme, nu vă e teamă că va fi un semnal foarte puternic pentru politicieni de a-şi repeta poziţia, chiar dacă-i una greşită? Deoarece consistenţa va fi mai importantă decât bunul simţ? Şi americanilor care sunt în sală, nu vă e teamă că preşedintele vostru va guverna în baza a ce a spus în primele alegeri?

Consider asta foarte important, deoarece democraţia e despre oameni care îşi schimbă viziunea în funcție de argumente raţionale şi discuţii. Putem pierde asta prin însăşi nobila idee de a păstra oamenii responsabili pentru a arăta oamenilor că nu vom tolera politicieni oportunişti în politică. Pentru mine, acest aspect e foarte important. Cred că discutând politică azi, probabil are sens să ne uităm şi la acest tip de poveste.

De asemenea, nu uitaţi că orice dezvelire e şi o învelire. Indiferent cât de transparente vor să fie guvernele noastre, vor fi transparente în mod selectiv. Într-o ţărișoară, ce ar putea fi ţara mea, dar şi a ta, au luat o decizie -- e un caz adevărat -- că toate deciziile guvernamentale, toate discuţiile consiliilor de miniştri, vor fi publicate pe Internet, 24 de ore după ce discuţiile consiliului au avut loc. Şi publicul a fost foarte de acord cu asta. Am avut ocazia să-l întreb pe primul ministru de ce a luat această decizie. El a spus: " E modul cel mai bun de a ţine gurile închise celor din ministerul meu. Fiindcă le va fi greu să se opună, ştiind că după 24 de ore asta va apărea în spaţiul public. Asta, într-un fel, va fi o criză politică".

Deci când vorbim despre transparenţă când vorbim despre deschidere, ce trebuie să ţinem minte e că ceea ce a mers bine e ceea ce a mers rău. Iată ce-a spus Goethe, care nu-i nici bulgar, nici cercetător politic, cu câteva secole în urmă: „Există o mare umbră acolo unde există multă lumină."

Vă mulţumesc foarte mult!