Vamă de bocanci sau protecţie USV în apă

      “ Omul e un animal social ” zicea Aristotel acum vreo 2300 de ani. N-am de gând să-l contrazic. Poţi fi fericit de unul singur? Poţi, dacă eşti cam nebun. Are vreun sens viaţa fară o împrăştiere a sentimentelor ? Oglinzile în care te vezi în fiecare zi ar fi hidoase. Toate cu chipul tau. Nu îţi eşti suficient.

     Familia sau şcoala, societatea, mediul în care te dezvolţi îţi permit să înveţi despre tine şi jur. Întrebările le pui singur, dar care-i savoarea dacă îţi răspunzi tot tu? Cu toate ca în optică refracţia e mai interesanta, mereu mi-a plăcut gestul ăla de întoarcere. Al reflexiei. Sau, cum ar spune chimiştii, “nimic nu se pierde, totul se transformă.” Depinde în ce. În social, lucrurile stau mai complicat decât împrăştierea razelor. Acolo, totul e natural. Societatea de azi, cea pe care o observ eu, te provoacă să te agiţi pentru naturaleţea naturalului. Suntem obişnuiţi (probabil născuţi) ca ceea ce transmitem în afară să fie primit, la loc, înapoi. Şi aşteptăm. De   ce    ai  vorbi   singur? Însă, nu aştepta  prea mult să se întoarcă acţiunile de bine. Poate sunt rătacite, într-un loc sigur stau cocoţate. Poate e calea aerului impură momentan şi greşesc traiectoria. Ne trebuie din când în când câte un curcubeu.

     Legatura asta  directă dintre nevoia de socializare a omului şi imboldul de creare a “ceva” a dus, probabil, la civilizaţie. Şi implicit la cultură. Şi, şi mai precis, la grup (adică la discuţie, că aici îmi doream să sosesc). Îmi pot imagina un individ care se ridică din masă (poate un artist sau poate un fizician sau poate etc.) susţinut de braţele a sute de indivizi inconştienti de povara uşoară. Ar mai exista individualul fară contextul care să-i permită “afişarea”? Echipa, grupul, masa pe mine m-au emoţionat întotdeauna. Există un sentiment pe care cu greu îl poţi prinde în fraze psihologizate. S-au scris multe cărţi, probabil, despre nevoia de a te integra într-o mulţime, de a fi una cu ea. De a pierde controlul. A te lasa dus. Nu la asta, însă, voiam să mă refer. Pe mine cred că mă impresionează mai tare puterea pe care o emană oamenii strânşi într-o aşa mulţime. Mă sperie, dar în acelaşi timp simt un soi de admiraţie. Instinctual. De asta mă simt foarte bine lucrând în echipă. Îmi place ideea de a pune toţi pe masă  hainele, pardon, armele şi de a construi. Lucruri pe care nu le poţi face de unul singur. Schimbări ale exteriorului, la care singur nici nu ai putea visa suprarealist să ajungi. Am “experimentat” sentimentul de a lucra în echipa prin generală (eram portar la handbal- bai, serios acum, apararea mereu era praf) şi apoi la serviciu. Atingerea scopului e de zeci de ori mai frumoasă  atunci când “învingătorul” nu e un singur individ. Poate şi pentru că în echipă dai de doua ori mai mult. O data în raportare cu tine, apoi în relaţie cu ceilalţi.

     Provocarea e Vot de Blam. Nu e o echipă pe care am ales-o eu. Ci o nevoie. Aţi trăit sentimentul de a vrea să schimbi ceva în mai bine şi să nu ştii de unde să apuci, pentru că-s prea mulţi şerpi cu prea multe capete? Eu simt că VdB poate fi un început de loc din ăla în care apeşi pe un buton şi îţi apare cafeaua. Bingo! Ai o problemă, se rezolvă. Aici.(vezi paşii) Next! Desigur, mai trebuie multe echipe mici interioare (a se citi lupta cu dracii interni) şi trupe speciale, pentru ca grupul să-şi găsească viaţa lui proprie şi să elibereze indivizii.