Rss Feed

Centrul istoric sau haosul care ne reprezintă

De: Vera Eloy-Martinez

O şaormărie cu mirosul şi mulţimea aferente în dreapta, maşini parcate de-a valma pe stânga, pavaj vechi, nisip, praf, terase şi pe o parte şi pe alta, mers în şir indian, clădiri renovate la parter, balcoane care stau să cadă la etaj, câini, miros de igrasie, altă şaormărie, turcească de data asta, şi mai multe terase, mirese în vitrine, orice produs 12 lei, Curtea berarilor, în acest imobil poetul Mihai Eminescu a lucrat ca redactor la ziarul Timpul, iar câini, alte mirese, termopan, ziduri scorojite, un scripcar, săpături, un arbust la un balcon, nu, nu în ghiveci, crescut direct din zid...

Înmulţiţi toate acestea de câteva ori, adăugaţi mici variaţiuni, şi veţi avea imaginea a ceea ce edilii numesc cu un soi de mândrie centrul istoric al Bucureştiului. De cel puţin patru ani, în zonă se sapă, se acoperă provizoriu, iar se sapă, se schimbă pavajul pe bucăţi, se spoiesc jumătăţi de clădiri, se dau haotic autorizaţii de crâşme şi terase, se prăsesc câinii, mai vine Oprescu în câte o plimbare de lucru şi mai promite una-alta, în weekenduri apar şi tarabele cu te-miri-ce... Seara e lume tot mai multă, abia dacă ai loc să arunci un ac, iar la mese auzi vorbind în tot mai multe limbi. O fi semn bun? Poate că da.

Dar conceptul acesta de bazar urbanistic e puţin obositor. Şi nu prea seamănă nici cu ce ne-am închipuit, nici cu ce promiteau edilii mai deunăzi. Dacă la început, imediat după ce au răsărit primele terase pe Lipscani şi pe străduţele adiacente, comentariile admirative erau multe - ia uite, se mişcă ceva, când va fi gata va arăta frumos -, acum se aud din ce în ce mai des critici – Lipscaniul a devenit un fel de Dorobanţi, ce mizerie, dom’le, plin de fiţe, prea înghesuit, prea turcesc -, laolaltă cu tradiţionala noastră resemnare – da’ unde să te duci în altă parte, las’ că e bine şi aşa.

Totuşi, poate că tocmai acest haos al centrului istoric ne caracterizează. Conştient sau nu, ducem mai departe o tradiţie. Pentru că, iată ce spunea Tudor Arghezi într-o carte mai puţin cunoscută, intitulată Cu bastonul prin Bucureşti:

Bucureştii nu sînt un oraş standardizat şi construit în serie, de la un capăt la altul. În Bucureşti sînt adunate mai multe oraşe şi tîrguri cu cîte o caracteristică particulară. Varietatea, datorită absenţei unui plan de sistematizare iniţial şi inspiraţiei personale a fiecărui constructor şi necesităţii cum a înţeles-o el de a-şi adapta clădirea unei situaţii de fantezie, fără să se gîndească la o estetică ordonată, care dă aglomeraţiilor dense o ţinută geometrică şi o ireproşabilă croială de vitrină, e rezultatul întîmplării. Urbanismul, care a reglementat în toată Europa contrastele, simetriile şi alternanţele dintre suprafeţele clădite şi zonele numite verzi, a fost surprins să găsească la ivirea lui pe lume, aci, un oraş într-o grădină, gata făcut, şi s-a simţit destul de contrariat în ceea ce priveşte organizarea ştiinţifică municipală.

Cu alte cuvinte, nimic nou sub soare. Probabil că avem dezordinea orientală în sânge. Face parte din istoria noastră, la urma urmei… Iar centrul vechi al urbei reflectă asta din plin. Trist este doar că nu asta ne-am propus, noi am vrea altceva, stăm pe o terasă de pe Lipscaniul haotic, privim în jur cu resemnare şi gândim cu jind la zonele istorice ordonate, frumos conservate ale oraşelor occidentale. Nu ne convine cine şi ce suntem, dar nici nu facem nimic în privinţa asta. Doar visăm la altceva. De aici eterna căutare a identităţii. Cu toate astea, cea mai simplă soluţie ar fi acceptarea. A ceea ce mereu am fost. Atunci am putea da un nume haosului, l-am simţi că e al nostru şi am începe să ne îngrijim de el.

Şi tot în continuarea acestei idei îmi aduc aminte cum Stelian Tănase zicea într-o carte că, dacă vrei să afli mai multe despre viaţa unui oraş, trebuie să citeşti mica publicitate şi să mergi la piaţă. Mă uit la mica publicitate: aragaz, şifonier, canapea, recamier, bibliotecă, scaune, lemne foc, tablouri, icoană, damigene, bidoane PVC, convenabil; două locuri de veci de 3.66 mp în Cimitirul Bellu, pe aleea Scriitorilor, cu cavou; găleată aramă, maşină scris, pick-up + boxe, cărţi, TV Sharp, ceas pendulă + cuc… Un oraş anacronic.

Mă uit la pieţe: câini, ţigani, trei chiloţi cinci lei, hai să-ţi dea mama busuioc frumos, un leu legătura, struguri storciţi, praf, gogoşari româneşti crescuţi prin Olanda, brânză descoperită, lapte în sticle din plastic, praf, pere mici şi negre, praf, mărar proaspăt, un leu, maică... Un oraş rural.

Unde începe şi unde se termină? Cine suntem, de fapt?

Comentarii

Replied

Bazar Bizar!

Bazar Bizar! Big Grin

—-

panta rhei

Replied

haosul

Noi suntem haosul. Orasul doar creste dupa modelul nostru: ba galagios, ba linistit, ba grabit, ba lenes, ba traditionalist, ba avangardist... Si atunci cand incearca sa salveze niste aparente, o face cu stangacie, dand cu fard cu sclipici peste obrazul nespalat de luni de zile sau ascuzand ciorapul rupt intr-un pantof scump.

—-

I feel like I'm diagonally parked in a parallel universe.