Rss Feed

Un secol cu Neagu Djuvara

De: Vera Eloy-Martinez

Neagu Djuvara vine dintr-un viitor către care ar trebui să ne îndreptăm cu toţii, spunea, ieri, Mihai Răzvan Ungureanu, într-o librărie plină ochi cu oameni veniţi să ia cartea despre viaţa celui care, la 94 de ani, are luciditatea şi coerenţa pe care am vrea să le vedem la mulţi politicieni care nu au nici jumătate din vârsta lui.

O sâmbătă friguroasă, cu o săptămână înaintea Crăciunului, când toată lumea e prinsă deja de trepidaţia cumpărăturilor excesive, ora prânzului, librăria Adevărul, de pe strada Doamnei. Nu ai loc să arunci un ac. Şi eu care credeam că nu va fi o problemă că nu am ajuns mai din timp. Nici măcar uşile nu se mai închid, din cauza mulţimii. Motivul? Un secol cu Neagu Djuvara, scrisă de jurnalistul George Rădulescu şi apărută la editura Adevărul. Se ştia că personajul principal va fi acolo şi toţi sperau la un autograf. Sau măcar la câteva vorbe ale lui, pe care să le audă cu urechile lor, nu la televizor, nu pe un CD.

Încerc să mă strecor printre oamenii de toate vârstele şi, cu greu, reuşesc să ajung pe la mijlocul sălii, de unde nu mai e chip să înaintez. Mă resemnez şi rămân acolo, măcar să aud, chiar dacă nu văd mare lucru. Se vorbeşte puţin şi frumos, fără cuvinte pompoase, fără metafore inutile, în ton cu atitudinea celui pe care toţi îl numesc, simplu, „domnul profesor”. La un moment dat, unul dintre vorbitori, posibil autorul, nu mai sunt sigură, determinat, probabil, de atitudinea aparent rece a publicului, spune ceva despre nişte aplauze meritate. Care nu se aud, e drept. Iar explicaţia vine, prompt, din partea aceluiaşi public: „Păi nu putem să aplaudăm, suntem atât de înghesuiţi, că nu avem cum să ne mişcăm mâinile."

Vine şi rândul lui Neagu Djuvara, vocea inconfundabilă, şi la propriu, şi la figurat, care nu ţine un discurs, ci o lecţie de istorie, aşa cum deja ne-a obişnuit. Vorbeşte despre trecut, dar şi despre prezent, cu detaşare şi cu pasiune, în acelaşi timp, despre intelectuali şi istorici, despre popoare şi diverse apucături ale lor. Şi mi se întipăreşte în minte o frază: Nu poţi lupta împotriva minciunii cu altă minciună. Aşa e. Mă gândesc că ar putea fi un motto foarte bun pentru politicienii noştri. Măcar un motto, dacă nu un principiu după care să se ghideze.

Vine momentul autografelor, pentru cei care doresc. Şi toţi doresc, nimeni nu pleacă. Speram ca unii să renunţe, să pot face măcar nişte poze. Prin mulţime, începe să funcţioneze telefonul fără fir. "Nu mai sunt cărţi." "Nu mai sunt cărţi? Şi nu mai aduc?" S-au mai adus. De două ori. Reuşesc să ajung într-un colţ mai apropiat de locul unde Neagu Djuvara şi George Rădulescu încep să semneze cărţile. Nu să intru în faţă, doar să fac nişte poze. E puţin trecut de ora 13. Librăria e tot plină. Din tranşa a doua, apuc să cumpăr o carte. Şi plec. Pentru moment.

Gerul nu pare să se fi înmuiat. Dau o tură pe la anticariatele din centrul vechi. Lume multă şi pe aici. E semn bun, lumea citeşte, românii dau bani şi pe altceva înainte de Crăciun, nu doar pe mâncare. La pas pe străduţele de cândva, încerc să mi le imaginez pe vremea tinereţii lui Djuvara... Nu neapărat reuşesc, deşi, pentru o clipă, mă pomenesc într-un alt timp, graţie unui flaşnetar care trece agale pe lângă căsuţele cu nimicuri de sărbători. Mă mai încălzesc un pic într-un magazin micuţ, apoi fac cale întoarsă spre librărie, doar-doar oi reuşi să iau şi eu un autograf.

E în jur de 14. Câteva zeci de oameni încă mai stau la rând, cu cărţile în mâini. Ocup şi eu un loc în spaţiu şi aştept. Şi nu e deloc o aşteptare plicticoasă, pentru că, din colţul unde semnează, se aude liniştitor vocea lui Djuvara, care continuă să spună câte ceva. Ba despre istorie, ba despre lingvistică, ba mai face o glumă, ba întreabă pe câte un fericit căruia i-a venit rândul la autograf dacă nu e rudă cu nu-ştiu-cine, pentru că după nume... şi tot aşa, până pe la ora 15, când, în sfârşit, ajung şi eu în faţa lui. „Pentru echipa votdeblam.ro", îi spun lui George Rădulescu, în timp ce îi întind cartea. Uşor nedumerit, întreabă despre ce e vorba, îi explic în două vorbe, apoi îi trece cartea lui Djuvara: "Doamna spune că pregăteşte un ziar făcut de cetăţeni." "Atunci, trebuie să scriem cu urări de succes", răspunde Djuvara. Şi cu urări de succes ne scrie.

După mine, încă mai sunt câţiva care aşteaptă. Şi tocmai realizez că s-au făcut aproape trei ore de când Neagu Djuvara scrie şi vorbeşte cu toată lumea, fără să se plângă, fără să facă în vreun fel caz de asta. Doar cu un pic de cozonac pe o farfurie de lângă el, o cafea şi nişte suc. Îi urez multă sănătate şi, în timp ce plec, mă gândesc cu un soi de melancolie că îl iubesc pe omul ăsta şi că, pentru mine, el e ca Al Pacino (iertată-mi fie alăturarea, dacă o consideraţi nepotrivită): mi-l doresc nemuritor.

Aduc aici doar două fragment din carte. Unul se referă la o problematică actuală. Autorul cărţii întreabă:

- Dacă ar fi să le spuneţi o singură frază tinerilor de astăzi, care ar fi aceea?

Iar Neagu Djuvara răspunde:

- Cei care nu sunteţi siliţi de meseria voastră să staţi în străinătate, încercaţi să veniţi în România chiar înghiţind câteva hapuri. Trebuie să ridicăm ţara cu cunoştinţele pe care le avem! Mai întâi trebuie să înceteze această hemoragie a creierelor. În al doilea rând, eu aş dori ca viitorii guvernanţi români, preşedintele republicii sau primul-ministru, să creeze un fel de jurământ al învăţătorilor. Aşa cum se cere un jurământ pentru medici, ar trebui să fie acum un jurământ al învăţătorilor. Ei trebuie să-i reînveţe pe copii că furtul este o crimă şi că face parte dintre cele zece păcate fundamentale. Dacă vor fi câteva generaţii care de când au şapte ani şi până la maturitate vor învăţa că furtul este cel mai mare păcat, România se va schimba. În momentul de faţă, nu toată lumea, dar majoritatea celor care au puţină putere fură. Or, nu poţi să faci progrese în asemenea condiţii.

Şi un al doilea fragment, care vorbeşte despre problemele noastre de istorie nerezolvate.

- ... la un moment dat, va trebui să ieşim din acest rahat. Iertaţi-mă, dar nu ştiu cum să-l numesc altfel! Atâta vreme cât suntem conduşi de fiii celor care au fost nomenclaturişti şi cât, în plus de asta, există pânza de păianjen a oamenilor din grupul Securităţii lansat pe 23 decembrie 1989, nu se va schimba nimic. Oamenii din acel grup au vrut să păstreze puterea în taină şi ei sunt cei care au pus mâna pe industrii şi pe comerţ. Probabil că ei continuă să ţină prin şantaj o mare parte din clasa politică şi să ne impună diverse chestii.

- Cât va mai dura, în opinia dumneavoastră?

- Să facem procesul lui Ion Iliescu! Să ştii că eu pregătesc o scrisoare deschisă pentru Băsescu, în care îi voi reaminti că el a promis asta, la ultima confruntare cu contracandidaţii săi de la alegerile din noiembrie/decembrie 2009.