Final de an cu turma. La munte

Ultima zi a lui 2010, la scurt timp după ora primei cafele, Gara de Nord din Bucureşti. Oameni mulţi şi agitaţi. Aproape toţi merg în aceeaşi direcţie, mânaţi de acelaşi scop iluzoriu: să scape de mulţime, de oraş, de înghesuială. Şi refuză să accepte că nu fac decât să fugă spre o altă mulţime, un alt oraş, o altă înghesuială. Dau un clişeu pe un alt clişeu. De data asta, am făcut şi eu la fel.

Spre deosebire de alte dăţi când m-am lăsat antrenată în distracţii din astea de masă, de dragul turmei, anul ăsta am plecat la drum fără aşteptări. Am încercat să iau lucrurile aşa cum au venit. Înarmată cu un dram de indiferenţă, răbdare impusă şi o revistă, am ajuns în tren. Bagaje peste bagaje, vociferări diverse, o veselie un pic obositoare şi aproape la fel de frig ca afară. Cei mai mulţi din vagon cred că erau studenţi sau imediat după studenţie, lucru care m-a făcut să mă simt oarecum anacronic. Şi am constatat că nu am unde să mă ascund, în clipa în care am realizat că am uitat acasă mp3 playerul. După trepidaţia aşezării bagajelor, au început telefoanele de rigoare, cu informaţii mai mult sau mai puţin formale comunicate nu doar celor de la vreun alt capăt de fir, ci şi lumii din jur, pentru că, graţie vagoanelor „noi”, vrei-nu vrei, devii părtaş la ce se vorbeşte. Am încercat să mă pitesc între propriile-mi gânduri şi, măcar pentru o vreme, am reuşit. De sfânta treime Click, Can-Can, Libertatea am scăpat, probabil că erau în vacanţă, în schimb, am avut parte de un colind-sorcovă al unui puşti care ducea în braţe un... miel. Dacă eu nu prea mă simţeam în apele mele acolo, nu vreau să-mi închipui ce simţea bietul animal... După vreo oră şi nişte butoane manevrate de nenea care verifica biletele, s-a şi încălzit, iar după vreo trei ore, spre marea mea surprindere, am ajuns în Buşteni, fără pic de întârziere.

Primul semn al progresului turistic făcut de când Udrea se luptă cu videoclipuri, imnuri şi tot felul de pliante l-am văzut în gara din Buşteni: o toaletă care exista, dar era încuiată. Nu cred că trebuie să insist cu detalii asupra acestui aspect, în condiţiile în care vorbim despre gara unei staţiuni de munte, în plin sezon (unul dintre ele, mă rog), gară tranzitată de mii de oameni. Sigur, vor spune unii, astea sunt fineţuri. Aşa e...

Am luat-o la pas, să găsim un loc unde să mâncăm ceva şi să pierdem vremea până când aveam să ne întâlnim cu cei care aleseseră să vină pe patru roţi. Zăpadă puţină, fleşcăială pe jos, soare, multă-multă lume. Şi multe-multe maşini. Cum spuneam, fugisem de o aglomeraţie doar ca să dăm de alta. La Casa Ancuţei mirosea bine, dar nu era nici măcar o masă liberă. Am ales la întâmplare un bistro în faţa căruia trona o vacă Milka. Cu succes, aş zice, dacă e să mă iau după toţi cei care se opreau să o pozeze sau să se pozeze lângă ea şi pe care zău dacă i-am înţeles. Am găsit o masă, ne-am aşezat şi am aşteptat. Şi am aşteptat. Şi am aşteptat. Cum nu părea să fie cea mai bună tactică, m-am dus la bar să cer un meniu. Mai întâi am primit o privire nedumerită, apoi, un braţ s-a întins şi mi-a arătat unde îl găsesc. Nu era foarte stufos, dar am găsit câte ceva pe el.

A urmat o incursiune la toaletă, unde cea a bărbaţilor era ornată cu un afiş mare - „Defectă nu folosiţi” -, la femei uşa nu se încuia pe dinăuntru, iar hârtia igienică părea să fie o invenţie care încă nu ajunsese acolo. Calmul meu începea să nu mai fie tocmai calm. La masa noastră tot nu venise nimeni să ia comanda... Într-un final, s-a întâmplat şi minunea asta. După un alt timp îndelungat, a venit şi mâncarea, dar: salata de pui arăta a ceva încropit din resturi, doi mici comandaţi se transformaseră în patru, iar cartofii prăjiţi erau cum erau. Desigur că preţurile erau preţuri, iar de servire nu mai pomenesc, zic doar că semăna cu aia de la mare, de acum câţiva ani, când unii de pe acolo îşi închipuiau că poţi face turism de performanţă cu studenţi plătiţi cu bani de suc (acu', probabil că s-au adaptat şi vorbim de bani de-un joint în loc de suc, dar ideea rămâne).

Totuşi, am încercat să nu trec graniţa calmului spre nervi, pentru că mai aveam de rezistat două zile şi două nopţi. Şi o să fac o paranteză, să spun că mă gândesc la modul foarte serios că cineva ar trebui să aibă o discuţie cu ministrul turismului şi să îi explice faptul că nu cu imnuri, sloganuri, pixuri, calendare cu Elena Udrea şi tot felul ce proiecte absurde trebuie început, ci cu impunerea unor standarde de calitate celor care prestează servicii în domeniu. Dacă asta nu se rezolvă, o să rămânem la nesfârşit o ţară cu un turism de mâna a doua şi n-ar mai trebui să ne mire şi să ne supere criticile unora, pentru că sunt cât se poate de justificate.

Am intrat apoi într-un supermarket, pentru ultimele cumpărături, unde, la fel, m-am simţit ca acasă – aceeaşi disperare de a goli rafturile cu orice, pe deja faimosul principiu „să fie”. Aceeaşi disperare şi pe stradă, toată lumea grăbită, toată lumea încărcată, fără răbdare să spună pardon, fără să privească în jur... Un tip făcea excepţie, se proptise în braţele unei mascote gonflabile şi zâmbea satisfăcut spre un aparat de fotografiat, cu un fular întins deasupra capului. Ce scria pe el? Manchester United. Nimic mai normal, şi-o fi zis el, pe o străduţă din Buşteni, România.

Calmul l-am găsit doar a doua zi, când am făcut o plimbare până la telecabină. Iar când am ajuns acolo am înţeles de ce străzile erau relaxate: mulţimea stătea la rând la amintita telecabină. Aşa se face că am găsit şi masă liberă acolo unde cu o zi înainte mirosul plăcut ne gâdilase nările. Şi servirea a fost ceva mai bună, mâncarea la fel, dar nu de nota zece.

Despre faimoasa noapte dintre ani nu o să spun prea multe. Constat doar că, tot mai ades, mă lovesc de acelaşi principiu: orice distracţie se măsoară şi se evaluează după cantitatea de alcool pe care gaşca (oricare o fi ea) o dă pe gât. Cu cât e mai mare, cu atât se spune că te-ai distrat mai bine. Masa în sine e cantitate neglijabilă, discuţiile la fel, muzica doar sursă de gălăgie, de dans nici nu poate fi vorba... băutură să fie. Trebuie să recunosc că, în privinţa asta, sunt puţin demodată. Şi prefer să rămân aşa.

La întoarcere, aceeaşi mulţime în gară, aceeaşi trepidaţie, aceleaşi bagaje inutil de multe pentru două zile. În tren nu mai aveai unde să arunci un ac... schiuri, geamantane, copii mici, adolescenţi încă prea plini de energie, toalete fără apă, cu uşi care nu se închideau, sonerii de telefoane, discuţii mai mult sau mai puţin cretine, chipsuri, suc, ciocolată, „Vlăduţ, nu mai apăsa pe buton!”, „dă şi mie chestia aia”, „ce pula mea”, „fată!”, „îmi daţi voie şi mie”, „da, suntem în tren...”, „dă-l mă-n pula mea!”, „nu ştiu dacă putem trece”, „mai vreau pufuleţi!”, „eşti tâmpită?”, „a mai urcat cineva? biletele...”, „... pula mea”, „nu ştiu la cât ajungem, să nu aibă întârziere...”. Şi n-a avut. Slavă Domnului. Când am ieşit din gară, m-am simţit eliberată. De mulţime, de voci, de veselie forţată, de orice vecinătate impusă. Brusc, Bucureştiul mult hulit îmi părea un colţ de linişte. Şi chiar era.