Eu, Aguirre

Aguirre, Mânia lui Dumnezeu, Werner Herzog, 1972

Exista filme care îţi plac pur şi simplu. Întrebat de ce, nu ai putea spune. Lipsesc mişcarea măiastră a camerei, inovaţia tehnică sau poezia imaginii (dimpotrivă!), lipseşte revelaţia vreunei idei fantastice, nemaiauzite şi nemaiîntâlnite. Şi atunci, oare ce sa fie?

Cu filmul ăsta, poate că vraja începe chiar în primele secunde, când te trezeşti la 1560, in mijlocul expediţiei spaniole înşirate în trecătoarea unui munte peruan, coborând prin nori către jungla şi apele Amazonului. Înconjurat de lame, de şiruri de indieni legaţi în lanţuri, de conquistadori bărboşi, de porci, de găini şi de tunuri, pe cărarea îngustă ai senzaţia că ai lăsat în urmă şi cea mai umilă formă prin care se manifestă civilizaţia.

Filmul, deşi poate fi interpretat şi din perspectivă socială, se adresează mai mult inconştientului decat raţiunii şi este povestea lentei dezagregări a minţii unui ucigas megaloman, Don Lope de Aguirre, conducator prin uzurpare al expeditiei. Cautarea El Doradoului se transformă în mintea nebunului, iar Aguirre visează să cucereasca întreaga Americă Spaniolă, dispreţuindu-şi tovarăşii, simpli căutători de aur: Când eu, Aguirre, voi dori ca păsările să se prăbuşească moarte la pământ, păsările se vor prăbuşi moarte la pământ.

În Apocalypse now, Willard spune despre  Kurtz că îşi primeşte ordinele din jungla. Cum Coppola mărturisea că Aguirre... a constituit o sursă de inspiraţie pentru propriul film, te întrebi dacă nu cumva asta e cheia înţelegerii filmului lui Herzog. Aguirre, expediţia, regizorul şi, în final, spectatorul, cu toţii sunt sub stăpânirea junglei. Alături de Kinsky, jungla pare să fie unul dintre actorii cu care Herzog a avut o relaţie de durată.  E ca şi cum un blestem ar apăsa asupra întregii naturi şi oricine îndrăzneşte să se avânte în adâncul junglei, se va afla sub apăsarea blestemului. Aşa vorbeşte Herzog despre acest din urmă personaj, o copleşitoare şi obscenă armonie a copulaţiei, a crimei colective şi a putreziciunii, deasupra căreia până şi stelele s-au aşezat haotic pe cer. 

La începutul călătoriei pe Amazon,când una dintre plute este prinsă de vârtejuri, iar echipajul se lupta o noapte şi o zi să scape, Aguirre priveşte nepăsător, fără să intuiască în asta o prefigurare a viitoarei sale confruntări cu jungla, cu haosul. 

Filmul e o ireversibilă coborâre în infern. Infernul trupurilor şi al minţii. Pluta, armele şi armurile, caii, oamenii, toate putrezesc în felul lor. Nici că se putea găsi un decor mai bun pentru atâta putreziciune, decât împărăţia apelor şi a vegetalelor. Aguirre, singur, împăratul maimuţelor şi al precarităţii, a cărui împărăţie se mărgineşte la bârnele plutei, urzeşte încă planuri de cucerire.  

Puterea filmului lui Herzog rezidă în cei doi actori: Kinsky şi Jungla. Cum să îl urmăreşti pe Kinsky înnebunind şi să rămâi sănătos? Cum sa nu te cuprindă însingurarea şi teama, iar mai apoi disperarea, pe o plută fragilă, în derivă, înconjurat de o junglă ostilă şi urâtă, adică aşa cum o ştiu toţi cei care au trebuit să o înfrunte? Pentru că acesta e teribilul merit al lui Herzog, de a-l convinge pe cel obişnuit să aprecieze, în faţa televizorului, frumuseţea luxuriantă a junglei, de caracterul profund ostil al unui mediu care distruge civilizaţia, nu doar în formele sale materiale, dar şi pe acelea din noi şi, la limită, echilibrul minţii. Jungla lui Herzog este locul unde răul din noi întâlneşte, într-o uniune a distrugerii, ostilitatea unei creaţii neterminate şi în care civilizaţia e un miraj îndepărtat, imaginat de o minte nebună. 

www.dailymotion.com/video/x3z828_aguirre-the-wrath-of-god-beginning_shortfilms