Mai întâi a fost o carte: Coregrafia violenţei, Nicholas Shakespeare. Lumea ciudată din Peru, politică, oameni, relaţii, dragoste. Toate la un loc, pentru că e greu să le separi, nu ştii exact care e fundalul şi care prim-planul.
Apoi a venit filmul: The Dancer Upstairs. Singurul lung metraj al lui John Malkovich, în care joacă inclusiv el, împreună cu cine altul care să reprezinte mai bine lumea asta nici veselă, nici tristă, nici alb-negru, nici color, nici de azi, nici de ieri... dacă nu Javier Bardem. Plus o femeie frumoasă - Laura Morante. O frumuseţe discretă, care nu aduce deloc a Hollywood, fără sclipici, fără măşti, doar naturaleţe.
O dragoste defazată, într-o lume defazată. O bucată de frumos, într-un peisaj tot mai puţin uman. Adevărul e că mi-e greu să vorbesc despre filme de genul acesta, despre poveşti de genul acesta, care trebuie simţite, care îţi dau fiori şi îţi lasă un gust amar, în acelaşi timp. Unde se termină normalul şi unde începe altceva? Poţi să îţi controlezi sentimentele, să le îndrepţi doar spre "cine trebuie"? Cât alegi tu şi cât alege sufletul? Unde se termină omul şi unde începe animalul?
Filmul ăsta e ca un balet pe o muzică de alt gen. Culmea e că se potrivesc. E drept, coloana sonoră e superbă. Muzica lui Bob Dylan, pianul lui Yul Anderson, sunet de belle epoque pe alocuri şi Nina Simone în final, cu un song superb, fundal pentru un dans firav şi senzual deopotrivă, care pe mine m-a urmărit mult timp după ce s-a încheiat scurgerea genericului.
Nu o să dau detalii concrete, filmul trebuie văzut. Şi cartea citită. Dar spre final reţine atenţia o replică pe care cineva i-o dă personajului interpretat de Bardem: E doar o tânără femeie, Rejas. 72% apă.
Trailer:
http://www.youtube.com/watch?v=hyHE9O60cQE
Songul din final:
