Rss Feed

Despre atitudini de la 165 centimetri

De: Dana Qershi

" Atitudinea creează dependenţă " îmi zic , mă bucur ca şi cum aş fi descoperit ciocolata . Sentimentul ăla de mişcare, de ieşire din letargiile obositoare ( Aţi observat cât de extenuant e să nu faci nimic? Să freci menta cu graţie. E groaznic. Simţi cum îţi mor celulele, cum îţi mai pocneşte un fir alb). Normal, există mai multe atitudini. Aia de a fi deştept e cea mai isteaţă. Aici se observă clar cum atitudinea dă dependenţă. De propria persoană. Dar nu despre propria , ci despre propriu voiam să zic câte ceva. Ce ne e nouă propriu ? Hm, complicat. Poate, …noi ?

Poate noi. Şi suficienţa. Se ştie că  nemulţumiţii împing lucrurile mai departe, ridică ştachetele, aceşti sportivi medaliaţi cu demnitate şi scârbă. Esenţial e , însă, cum te mişti : te învârţi în cerc, scoţi toporişca ( să ne trăiască Mihai Viteazul cel ne-sfânt), te târăşti ca melcul, bagi 100 metri garduri şi după aia leşini de febră, îţi cumperi elicopter… plus o mulţime mare ( sau mai multe, din alea matematice, clar ) de “posibilităţi” în care-ţi poţi dizolva disperarea, frustrarea , d’astea evolutive. Cred că important e să îţi pese mai mult de ce se întâmplă în jurul tau decât de tine. Nu vreau să-i fac poze Maicăi Tereza şi nici nu ştiu bancul cu bunul samaritean. Dar altfel nu iese. Nu se leagă. Responsabil poţi fi mai ales când nu-i vorba de tine. Când de tine depind ceilalţi. Secretul e să nu-i laşi să afle asta. Şi să faci în aşa fel încât să nici nu afle şi nici să mai fie un secret. Să fie şi ei, la rândul lor, nişte oameni de care depind alţi oameni. Alţi oameni mici. Poate copiii. M-am facut aşa de lungă de am deschis niste paranteze cu cerneală simpatică.

Vot de Blam înseamnă, în esenţă, atitudine. Votul din Blam nu-i unul  electoral. Doar. E o apreciere. O reacţie. O conştientizare a nevoii de ieşire din hibernare . Anotimp, îmi vine să zic, dar chiar şi eu simt ca-s pompoasă. Asta e, simplitatea se învaţă greu. Blamul din Vot e chiar “evoluţia” de care vorbeam mai sus. (Liniştiti şi fericiţi întru totul  şi la naiba că nu mai avea nimeni i-Pod acum.) (aici era locul unui “dar”, bine că l-am scos) …suntem puţini şi săraci în timp. Uneori avem puseuri de Oblomov. Ideea e să nu renunţăm. Eu ştiu.

Îmi  doresc ca atitudinea manifestată prin moduri modulate : “ nu-mi place “, “ nu sunt de acord “, “ hai să facem altfel” , “ nu mă las călcat în picioare “ (cazurile pe care le cunosc eu aveau legatură doar cu mândria ) să fie una care provoacă dependenţă. Una vitală. Obişnuinţa creează mai multă dependenţă decât poate da o dependenţă obişnuită ? Cum facem să fie obişnuit normalul ?