Rss Feed

Teoria relativităţii în criza românească

De: Vera Eloy-Martinez

De o grămadă de luni auzim ba dinspre Guvern, ba dinspre Cotroceni, ba dinspre Parlament că e criză, că trebuie să strângem cureaua, că trebuie să reducem cheltuielile, că trebuie... S-au tăiat pensii, s-au redus ajutoare sociale, s-au ciuntit indemnizaţii de tot felul, s-au dat afară oameni, fără să fie clar după ce criterii. Pe cine au afectat toate astea? Pe plătitorul de taxe, desigur. Doar el a fost vizat.

S-a spus vreodată clar care a fost planul de restructurare sau de reducere a cheltuielilor bugetare? Nu s-a spus. Tot ce ştim e că, din când în când, unii ziarişti au mai pus mâna pe câte o hârtie cu diverse cheltuieli ale unor instituţii de stat – zic au pus mâna pentru că ele sunt foarte greu de obţinut, deşi ar trebui să fie publice -, din care am aflat că povestea cu strâns cureaua nu li se aplică şi aşa-zişilor demnitari. Nu o să fac acum o recapitulare a lor, cu toate că ar fi interesant, o să mă opresc doar la o ştire citită azi dimineaţă, din care aflăm cât ne costă un parlamentar, plus bonusul că indemnizaţiile acestei categorii de aleşi vor creşte cu 15 la sută. Da, mamele primesc mai puţini bani, unii pensionari la fel, categoriile sociale defavorizate aproape că vor fi uitate, investiţiile vor deveni o specie în curs de dispariţie, dar parlamentarii vor primi bani mai mulţi, premierul are un buget de invidiat, pentru tot felul de inutilităţi, unii miniştri la fel, de Băsescu nu mai zic nimic acum, că iar o să fiu făcută pesedistă... dar e criză, nenicule!

Şi mă gândesc tot mai serios că ar trebui să începem să cerem unele liste cu cheltuieli publice, laolaltă cu nişte justificări ale lor, aşa cum face deja Alina Mungiu Pippidi, în baza legii transparenţei. Pentru că statul îl monitorizează pe contribuabil şi nu uită să îi ceară ultimul leuţ datorat, dar pe statul ăsta nu îl verifică nimeni şi nu îl trage nimeni la răspundere. Îmi amintesc cum, într-o discuţie „principială” cu cineva, am spus, la un moment dat, că eu văd necesar un oarecare sistem de evaluare a activităţii aleşilor şi, în funcţie de rezultate, unul de sancţionare a lor, într-un fel sau altul. Acel cineva mi-a tăiat-o scurt şi mi-a spus că, vezi doamne, acesta ar fi un atac la adresa democraţiei, din moment ce respectivii sunt aleşi. Că singurul criteriu de evaluare îl reprezintă alegerile, scrutinul în sine. Dacă nu sunt mulţumiţi, oamenii nu îl mai aleg a doua oară, a fost argumentul lui. Dar ce te faci dacă oamenii nu au cunoştinţă de tot ce fac sau nu fac acei aleşi în poziţiile în care ajung? Dacă transparenţa nu funcţionează? Eu zic că n-ar trebui să absolutizăm în halul ăsta şi nici să fim mai catolici decât Papa. La urma urmei, dacă şi în Marea Britanie s-a propus un fel de tragere la răspundere a parlamentarilor care nu îşi fac treaba, de ce la noi nu ar fi posibil? În fond, nicio regulă de pe lumea asta nu e menită să rămână într-un anumit stadiu la infinit, ci poate fi schimbată. Poate doar teoria relativităţii, deşi nici pentru aia nu bagă toată lumea mâna în foc, întrebaţi-l pe Annton al nostru.

Nu o mai lungesc deocamdată şi, ca de obicei, o să închid cercul şi o să revin la punctul de plecare din dimineaţa asta: vedeţi aici cât ne costă un parlamentar. Chiar nu strică să ştiţi.

Comentarii

Replied

NESIMŢIŢII! Cred că toate

NESIMŢIŢII! Cred că toate comentariile la acel articol au necesitat moderare, că la ora asta e doar unul singur. Sunt convins că toată lumea i-a înjurat ca la uşa cortului pe senatori şi deputaţi care-şi bat joc de noi toţi în ultimul hal!

—-

panta rhei