Câţi dintre voi ştiu că în Govora există un cinematograf într-o clădire foarte frumoasă, în stil neoromânesc şi art-deco, ridicată la sfârşitul anilor '20, de prima femeie arhitect din România? Mai bine zis exista un cinematograf, pentru că a rămas doar clădirea, care e într-o deja tradiţional românească paragină. Tot acolo şi tot în paragină sunt mai multe clădiri construite în aceeaşi perioadă, în acelaşi stil.
În ultima vreme, pe scena publică a început să prindă oareşce contur o idee: avem nevoie de, cel puţin, un partid nou. Lasând la o parte oamenii din preajma lui Traian Băsescu (Macovei, Preda, Voinescu sau Lăzăroiu), Alina Mungiu-Pippidi şi Cristian Ghinea sondează, pas cu pas, piaţa. Mai întâi a fost România Curată.
Nici că se putea un context mai bun pentru ultima parte din seria asta, despre maturizarea politicienilor, decât imaginile ultimelor zile, cu Vanghelie, Năstase, Ponta şi alţi actuali şi viitori inculpaţi şi (Doamne ajută!) puşcăriaşi strigând: "Libertate!". Se pare că limita cea mai de sus (sau poate de jos) a tupeului nu e nesimţirea, ci ridicolul.
De unde trebuie pornit pentru a schimba actuala stare de lucruri? Am să răspund la întrebare luând-o pe ocolite, căci aşa îmi e firea.
Despre reforme.
Ei bine, există două tipuri de reforme: cele impuse de jos în sus şi cele impuse de sus în jos. Primele sunt specifice societăţilor occidentale, şi constau în a îndepărta anumite anacronisme rezultate din supravieţuirea de jure a unor instituţii politice, economice, administrative sau sociale pe fundalul unor transformări radicale survenite în mentalitate şi în realitatea internă.
„Copiii sunt buni, pentru că îi creştem buni. Politicienii nu se maturizează niciodată.”
Declaraţia îi aparţine Alinei Mungiu-Pippidi şi am preluat-o din Evenimentul Zilei, dintr-o sinteză a interviului luat acesteia, pe 13 decembrie, la emisiunea „2+1”.
Când am venit în Bucureşti, la noul job, alături de mine a fost angajată o blondă mignonă şi foarte draguţă, după care ne sclipeau tuturor ochii. Se zice chiar, nu fără temei, că mie mi-ar fi sclipit ochii mai mult decât altora. Dar nu despre asta vreau sa scriu.
După o vreme, destul de scurtă, am aflat că are prieten. După altă vreme, am aflat că prietenul ei avea vreo 50 de ani şi că lucra în străinătate.
"Unde plecaţi de sărbători?" "De ce trebuie să plecăm undeva?" Ăsta e un dialog care se repetă de fiecare dată în preajma sărbătorilor, fie că e vorba de Paşti, fie că e vorba de Crăciun. Ca în fiecare an în perioada asta, văd şi acum o frenezie a pregătirilor de a pleca pe undeva cât mai departe de casă, o nerăbdare a evadării, chiar şi numai pentru câteva zile, într-o lume presupus mai altfel. Sărbătorile lângă ai tăi au devenit ceva desuet, mesele de Crăciun în familie par desprinse din clasici, iar colindele se mai aud doar pe la televizor.
Ce vă vine în minte când auziţi sintagma "turism românesc”? Mie cozile de maşini care se formează în drum spre munte sau trenul care face şapte ore de la Bucureşti la Mangalia. În primul rând. Că mai apoi vin şi altele. Totuşi, se pare că astea nu sunt probleme adevărate, dacă blonda (da, chiar am vrut să folosesc cuvântul în sens peiorativ, nu e o greşeală, nu e o scăpare) Udrea consideră că poate duce turismul nostru to the next level.
În ultimele zile au curs ştiri una după alta despre noi dezvăluiri pe wikileaks.org care a devenit ţinta unui atac informatic fără precedent. Suntem în plin război cibernetic, al treilea război mondial se dă pentru libertatea informaţiei, pentru ultima zonă liberă din lume: internetul.
De câteva zile, am acuta senzaţie că România e un fel de tărâm experimental, unde toate deciziile sunt luate sub impulsul unei disperări asemănătoare cu aceea de pe un vas care se scufundă. Politicienii nu mai au nici măcar soluţii populiste, economiştii dau vina pe cine apucă, iar intelectualii fac ce ştiu ei mai bine: se împung unii pe alţii.
