Rss Feed

Situaţiunea

De: Vera Eloy-Martinez

De câteva zile, am acuta senzaţie că România e un fel de tărâm experimental, unde toate deciziile sunt luate sub impulsul unei disperări asemănătoare cu aceea de pe un vas care se scufundă. Politicienii nu mai au nici măcar soluţii populiste, economiştii dau vina pe cine apucă, iar intelectualii fac ce ştiu ei mai bine: se împung unii pe alţii.

Recentele discuţii cu FMI şi situaţia generală proastă din zona euro par să fi declanşat un adevărat val de isterie şi la noi. Isterie care se traduce mai ales în declaraţii panicarde şi contradictorii venite tocmai din partea celor care ar trebui să ofere soluţii. Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale, spune că nu mai avem nevoie de un nou acord de finanţare cu FMI, în timp ce preşedintele Băsescu e de părere că, pentru 2011, e necesar să mai împrumutăm nişte miliarde de euro. Acelaşi guvernator afirmă hotărât că România nu se află în pericolul de a intra în incapacitate de plată, pe când un director din Banca Naţională spune contrariul, cu menţiunea că riscul acesta nu ar fi chiar iminent, ci va apărea peste un an şi jumătate.

Acelaşi guvernator al Băncii Naţionale încerca zilele trecute să găsească un ţap ispăşitor pentru datoria externă mare a României şi, mai mult sau mai puţin diplomat (a se citit iritat), în cele din urmă, l-a găsit: românii, care s-au înghesuit la credite. Da, băncile i-au ademenit, recunoaşte el, dar şi ei s-au lăsat uşor. Ca urmare, nu băncile au făcut datoria externă, printr-o politică lacomă şi fără acoperire, ci populaţia, care ar fi trebuit să refuze ofertele de creditare, care, trebuie spus, deja deveniseră de-a dreptul agresive. Îmi amintesc cum în anii trecuţi mai aveam un pic şi ni se oferea pe credit până şi ceapa din piaţă. Unde te întorceai, cum te suceai, dădeai de un pliant, de o reclamă video sau de vreun agent dispus chiar să îţi aducă banii acasă, să îţi vândă orice în rate, doar să faci credit. Sigur că o parte din vină o are şi inconştienţa oamenilor, dar nu ştiu să fi văzut vreodată cal care să refuze ovăz... Unde era atunci nenea Isărescu, să ne tragă de mânecă şi să ne îndemne la prudenţă? Sau să domolească elanul băncilor?

Ieri, preşedintele Băsescu insinua, printr-un discurs răsuflat, că românii nu muncesc destul, ca atare, aceasta ar fi o cauză a faptului că suntem pe marginea unei prăpastii. Cu alte cuvinte, aceeaşi manevră a ţapului ispăşitor. Iar pentru a disimula un pic, s-a legat şi de clasa politică, deşi uită că el face parte din aceeaşi clasă politică, ba chiar e no. 1 în clipa asta. Desigur că asemenea ieşiri nu mă mai miră venind din partea lui Băsescu, el şi-a câştigat poziţia prin demagogie şi, cel puţin în privinţa asta, pare să fie consecvent şi merge tot pe cartea demagogiei. Să vedem cât mai ţine...

Când soluţiile nu mai vin din politic, iar economicul pare depăşit de situaţie, oarecum instinctiv, încerci să-ţi găseşti alte repere şi te întorci spre aşa-zisele elite. Intelectualii. Oamenii de cultură. Formatorii de opinie. Sursa unui echilibru necesar. Numai că şi ei sunt crescuţi din acelaşi aluat al dezbinării şi al lipsei de coeziune. Unii dintre ei s-au reunit ieri, să discute situaţiunea. Momentul a fost foarte bine ales, dar nu şi locul. Marriott, simbol al luxului, al separării de lumea rămasă fără repere... Totuşi, ochii s-au îndreptat spre ei, cu oarece speranţe. Degeaba. Liiceanu s-a înţepat cu Pleşu, Bogdan Baltazar s-a ciocnit cu Theodor Paleologu, iar Patapievici s-a mirat că electoratul român o ia mai mult spre stânga, fără să se întrebe dacă cineva i-a arătat vreodată cu adevărat unde e dreapta.

Între timp, ne mândrim că avem cea mai mare instalaţie cu becuri din lume, Boagiu visează să facă din Constanţa al doilea port din Europa, iar Adevărul încearcă să ne facă să ascultăm operă şi vinde Lohengrin cu 19,99 lei unei populaţii care nici să emigreze nu mai are unde.

Comentarii

Replied

elite?

A reusit vreunul sa se faca atat de respectat incat sa-si atraga un numar important de adepti care sa-l urmeze pe o cale gandita de el? Sa fim seriosi...

Apropo de Lohengrin, in cacofonia generala, chiar si Wagner e un susur placut pentru urechi :)

—-

I feel like I'm diagonally parked in a parallel universe.

Replied

nici n-au încercat

Partea proastă e că nici nu au încercat să găsească o cale din aia. Stau într-un turn de fildeş, mai coboară la vreo televiziune din când în când şi aia e...

—-

În viaţă nu există pilot automat.