Când civilizaţia devine istorie

Câţi dintre voi ştiu că în Govora există un cinematograf într-o clădire foarte frumoasă, în stil neoromânesc şi art-deco, ridicată la sfârşitul anilor '20, de prima femeie arhitect din România? Mai bine zis exista un cinematograf, pentru că a rămas doar clădirea, care e într-o deja tradiţional românească paragină. Tot acolo şi tot în paragină sunt mai multe clădiri construite în aceeaşi perioadă, în acelaşi stil.

Nu, nu vreau fac un istoric al staţiunii Govora, deşi sunt convinsă că nu ar strica. S-a întâmplat doar să revăd o emisiune a TVR despre restaurarea unor clădiri istorice sau care, pur şi simplu, au o valoare arhitecturală deosebită şi să îmi amintesc de indiferenţa noastră faţă de istorie.

Nu pentru prima dată am văzut nu doar că nu ne pasă de trecut, ci şi că nu îl cunoaştem. Asta ar putea fi o explicaţie a indiferenţei. În general, nu prea îţi pasă de ceva ce nu cunoşti, nu? Aşa şi noi. Pentru mulţi români, istoria e doar o materie plictisitoare la şcoală, din care foarte puţin reţin, că doar la ce le-ar folosi? Numai că istoria e ceva mai mult decât o înşiruire de date menite să îţi încarce memoria. E parte din noi, într-un fel sau altul. Şi nu reuşesc să înţeleg pornirea asta de a o da la o parte sau de a o ignora, în cel mai fericit caz.

Bucureştiul e şi el plin de clădiri istorice (atât de mult s-a repetat sintagma asta în contexte mai mult sau mai puţin politice, ca instrument de campanie electorală, încât pare deja perimată) care stau să cadă sau care, în cel mai bun caz, sunt mutilate de termopane sau de alte năstruşnicii moderne. Desigur, mai există unii care le admiră şi, arar, se mândresc cu ele când fac un tur al oraşului cu vreun grup de străini, dar habar n-au să spună câte ceva despre respectivele clădiri, despre istoria şi viaţa pe care o adăposteau cândva.

Recent, într-o discuţie cu nişte amici, a venit vorba despre Palatul Şuţu. Nu o discuţie erudită, unul dintre ei era doar în căutarea unui reper pentru stabilirea unui loc de întâlnire. Iar cineva din grup s-a repezit să dea dovadă că a înţeles despre ce clădire era vorba: „Aaaa, curtea aia în care vin unii cu brânză, cârnaţi şi alte alea.” Da, în ultima vreme, e şi ăsta un mod de a identifica Muzeul Bucureştiului. Cine l-a ridicat, când, de ce, în ce stil arhitectual... astea sunt deja detalii, aş fi cerut prea mult. Sigur că nu e o crimă, dar e un exemplu de ignoranţă pe care o întâlnesc tot mai des şi care spune destule despre cât ştim noi despre trecutul din care venim.

Şi, ca să închid cercul, revin la emisiunea despre clădirile din Govora (acum mă întreb câtă lume o fi urmărit emisiunea asta, care s-a lungit pe câteva luni) şi îmi amintesc cum arăta locul acela, de parcă civilizaţia în sine era deja istorie şi o specie ciudată, dintr-un viitor oarecare, vorbea cu nostalgie despre noi şi clădirile noastre.