Rss Feed

Cum să ne maturizăm politicienii III

De: Johann Moritz

Nici că se putea un context mai bun pentru ultima parte din seria asta, despre maturizarea politicienilor, decât imaginile ultimelor zile, cu Vanghelie, Năstase, Ponta şi alţi actuali şi viitori inculpaţi şi (Doamne ajută!) puşcăriaşi strigând: "Libertate!". Se pare că limita cea mai de sus (sau poate de jos) a tupeului nu e nesimţirea, ci ridicolul.
Într-o ţară normală, nişte politicieni ieşiţi în stradă pentru a striga împotriva justiţiei şi pentru a apăra un individ acuzat de infracţiuni de drept comun şi-ar pune capăt carierei politice. Ba nu, într-o ţară normală, nimeni nu ar avea nesăbuinţa să facă asta. La fel, dacă România ar fi o ţară normală şi mâine s-ar efectua un sondaj de opinie, în dreptul PSD-ului ar trebui să stea un procent care să îl ţină departe de parlament.
Şi totuşi, au ieşit în stradă! De ce? Pentru că îşi permit! Şi îşi permit pentru că le permitem.

Votul este cea mai lipsită de forţă formă de sancţiune la adresa unui politician. El este piatra unghiulară a democraţiei dar, în anumite contexte, este total insuficient. Contexte cum este cel românesc, unde eşti nevoit să alegi mereu între tuse şi junghi. Ameninţarea cu votul funcţionează doar acolo unde există opţiuni veritabile pentru alegător, adică în sisteme aşezate unde, de fapt, cel care se pune pe sine într-o situaţie compromiţătoare nici nu mai ajunge să se confrunte cu electoratul, întrucât partidul din care face parte nu va accepta să piardă voturi pe mâna lui. După cum se poate observa, însă, ultima frază nu are nimic a face cu ţara în care Tălmăcean e membru al parlamentului.

Şi atunci, ce e de făcut?

Să nu mai aşteptăm alegerile.
De foarte multă vreme, se vorbeşte în România despre societatea civilă, însă la noi ea a fost percepută şi implementată sub forma unor ONG-uri  cu preocupări cam prea generale, care s-au birocratizat şi îşi risipesc eforturile în activităţi fără prea multe rezultate practice. ONG-urile româneşti sunt un soi de cluburi ale oamenilor deştepţi şi interesanţi, care se adună pentru a bea o cafea sau un suc şi a discuta multă teorie despre democraţie, despre statul de drept, uneori despre reforme morale sau instituţionale, despre necesitatea unor modificări legislative şi multe alte chestiuni academice. E multă băţoşenie în toate astea. Societetea civilă românească este atât de dornică să schimbe totul, încât nu prea a schimbat nimic. Ongiştii noştri au obiceiul să se uite la problemele care sunt cu câţiva metri mai încolo de cele mai apropiate şi mai presante. Rezultatul e că majoritatea acţiunilor lor sunt simple exerciţii de dicţie. Vreau să spun, ce e mai eficient, să ţii conferinţe prin oraşele ţării despre democraţia participativă şi implicarea cetăţenilor în viaţa comunităţii, eventual să printezi şi să distribui o broşură despre asta sau să creezi o astfel structură care chiar să îi implice, fie şi în cel mai umil orăşel sau în vreo comună oarecare?
Societatea civilă nu înseamnă de fapt organizaţii mamut care să apere drepturile cetăţenilor aşa cum sunt ele înscrise în Constituţia României şi în tratatele internaţionale. Mă rog, este şi asta, dar cele mai eficiente şi mai utile forme de organizare ale societăţii civile sunt asociaţiile mici, ale oamenilor cu interese bine conturate.

Societatea civilă înseamnă, în acelaşi timp, şi un club al cercetaşilor, şi o organizaţie profesională (şi m-aş gândi cu precădere la ceva în afara sindicatelor), şi o asociaţie pentru petrecerea timpului liber, o asociaţie a unei comunităţi mai mici sau mai mari. O asociaţie de proprietari, în măsura în care îşi ia în serios menirea, este  o organizaţie a societăţii civile. Practic, orice asociaţie care urmăreşte realizarea unor interese ale celor care o compun.
La prima vedere, asociaţii atât de eterogene nu ar parea să fie capabile a avea efecte în planul vieţii politice. Greşit!
O dată, pentru că, în general, plecăm de la o imagine greşită a ceea ce înseamnă politica. Acum ceva vreme, Andrei Pleşu povestea despre o vizită a lui într-un sat de prin Ardeal (parcă!) şi despre un ţăran care, recunoscându-l drept fost ministru, l-a tras deoparte zicând că vrea să discute cu el politică: omul avea niste pământ care nu îi fusese retrocedat şi îi cerea ajutorul. Ei bine, ţăranul ăla ardelean avea o înţelegere mai completă asupra noţiunii de politică decât majoritatea politicienilor României, care îşi închipuie că politica e împărţitul funcţiilor şi al influenţei sau maşinaţiunile pentru îndepărtarea unuia dintr-o funcţie şi înlocuirea lui cu altul. Noi credem că politica e intrigă, când, de fapt, clubul şahiştilor în căutarea unui sediu şi a unor sponsori pentru organizarea unui campionat face o politică mai reală decât jumătate din parlamentul României. Politica înseamnă realizarea unui interes legitim. Prin urmare, societatea civilă e şi ea o societate politică, dar într-un sens mai apropiat de înţelesul originar al cuvântului politică şi într-o manieră neînregimentată şi mai puţin spre deloc colorată ideologic.
În al doilea rând, toate aceste structuri mici, cu obiective atât de diferite, creează în interiorul lor exerciţiul solidarităţii, al definirii obiectivelor, al alegerii mijloacelor şi planificării. În final, creează conştiinţa de grup şi cea a propriei forţe. Şi, toate aceste forţe, multiplicate, ajung să modeleze voinţa şi acţiunile politicienilor.

Prin urmare, premisa de bază a educării politicienilor este organizarea cetăţenilor. Fiecare avem nemulţumiri sau dorinţe, dar prea puţini dintre noi sunt dispuşi să îi caute pe cei cu aceleaşi nemulţumiri sau dorinţe pentru a şi le împlini. Rezultatul, de cele mai multe ori, e că nemulţumirile rămân nemulţumiri şi dorinţele rămând atât, doar dorinţe. Avem inoculată ideea asta că suntem prea mici ca sa schimbăm ceva şi vom rămâne prea mici pentru a schimba ceva atâta vreme cât vom crede astfel. În realitate, neputinţa noastră nu e rezultatul micimii, ci al amorfismului. Atâta vreme cât nemulţumirile noastre faţă de politicieni nu se vor manifesta în cadrul unor structuri (de forţă, căci la nivel social orice structură e o forţă), nu putem decât să dăm cu caciula de pământ.

Hai să ne organizăm deci. Nu în ONG-uri pretenţioase, gata să lupte pentru înalte idealuri, ci, pur şi simplu, pentru a pune capăt unor situaţii concrete şi punctuale care ne nemulţumesc. Cei care se adună să cureţe mizeria dintr-un parc vor fi nevoiţi să o facă o lună, apoi şi a doua lună şi a treia, dar poate că în a patra lună primarul, ruşinat, va binevoi să îi pună pe cei plătiţi să cureţe parcul chiar să o facă. Şi dacă nu se va ruşina, deja vor fi destui oameni care se cunosc, care ştiu exact ce vor şi suficient de puternici să dea buzna în Primărie şi să îl ia de guler.

În niciun caz nu trebui minimalizată importanţa solidarităţii în comunităţi sau grupuri mici. De fapt, marea solidaritate, a naţiunii şi a societăţii, e produsul vectorial al acestor mici solidarităţi. Iar domniei bunului plac a politicienilor nu i se va pune niciodată capăt de către o societate atomizată, amorfă. A crede altfel e o iluzie, iar cei 20 de ani pe care i-am pierdut până acum sunt cea mai bună dovadă.

Comentarii

Replied

de cluburi d'astea

Le-ai zis-o bine ONG-istilor Laughing

Replied

cu Vanghelie, Năstase, Ponta

cu Vanghelie, Năstase, Ponta şi alţi actuali şi viitori inculpaţi şi (Doamne ajută!) puşcăriaşi strigând: "Libertate!".

Stii mai bine decat ceilalti ca a fi inculpat si a fi vinovat nu inseamna acelasi lucru. Drept pentru care nu vad problema de morala ca astia 3 sa strige "Libertate" in momentul asta.

Într-o ţară normală, nişte politicieni ieşiţi în stradă pentru a striga împotriva justiţiei şi pentru a apăra un individ acuzat de infracţiuni de drept comun şi-ar pune capăt carierei politice.

Din ce am inteles au protestat impotriva arestarii preventive si nu impotriva infractiunilor de care poate fi vinovat Nu imi pare o gresala, atata timp cat nu suntem orbiti de scarba fata de un partid sau altul.

ameninţarea cu votul funcţionează doar acolo unde există opţiuni veritabile pentru alegător, adică în sisteme aşezate unde, de fapt, cel care se pune pe sine într-o situaţie compromiţătoare nici nu mai ajunge să se confrunte cu electoratul,

In teorie suna bine insa politicul e mai murdar de atat. Sa presupunem ca optiuni veritabile candideaza.
Daca A si/sau B vor sa il elimine pe C din ecuatie nu au decat sa ii regizeze o acuzatie de infractiune care sa nu poata fi dovedita decat dupa alegeri. In cazul asta sunt 2 variante, ori partidul ii retrage sprijinul ori ajunge sa se confrunte cu votantii beneficiind de dezaprobarea acestora . Ambele variante duc la scopul ales de A si B.

De acord cu tine la partea cu ONG-uri

Replied

ONG-uri academice

Avem ONG-uri academice pentru că ele sunt organizate de academicieni. Nu te aştepţi de la Pârvulescu să vină să cureţe parcuri. Nici nu trebuie să facă asta. El face ce ştie. La o privire mai generală, putem spune că societatea civilă a căpătat anumite forme de organizare, dar în special la vârf. Pentru ca democraţia să funcţioneze, trebuie ca societatea să-şi construiască forme de coagulare a intereselor comune de la bază până la vârf. Or, pentru asta, elitele nu sunt suficiente. Ele par a fi făcut partea lor de treabă. Acum, lucrurile nu pot evolua decât de jos în sus. Îngrijorător este că, la baza societăţii, inerţia socială este mult mai puternică. Structurile de reprezentare a intereselor se coagulează mai greu. Sunt lucruri care se învaţă în timp, prin exerciţiu. Răbdare şi tutun.