Motto: "După ce Descartes a localizat sufletul într-o glandă, de care nervii ar trage cum tragem noi de şnurul unui clopoţel, emoţiile au inceput să devină suspecte, iar omul s-a arătat dispus să creadă în ştiinţă, cu atât mai tare cu cât o înţelege mai puţin." - Octavian Paler în "Calomnii mitologice"
În toamna lui '89 m-am întâlnit cu Sorin, fiul fostei gazde la care am locuit aproape 5 ani şi pe care l-am văzut crescând, i-am fost un fel de frate mai mare, de când era un puşti şi până a terminat liceul. Ne-am luat rămas bun cu greu, de fiecare dată când voia să plece se întorcea să mai spună o vorbă... Urma să meargă în armată, după ce mama lui a reuşit să-l amâne un an ca să poată da examen de admitere la medicină şi, cum se intra foarte greu pe-atunci, erau mai mult de 10 pe un loc, avea în acest fel o a doua şansă, să stea acasă şi să se pregătească mai temeinic.
Eu cred că sunt meteosensibilă. Cum e soare, cum îmi merge mai bine. Şi invers. Şi, fiind eu aşa meteo şi aşa sensibilă, e clar că mă influenţează şi Sărbătorile. Mai precis, bucuria aia care se simte împrăştiată pe stradă, prin case, prin suflete. Sigur nu se ştie de unde vine, hotărât, însă, e faptul că în preajma Sărbatorilor există mai multă emoţie în jur. Vizibilă. Deranjant câteodată, poate. Dar, după ce treci cu bine, adică psihic, de aglomeraţie şi agitaţie, te duci cu gândul la Crăciunul copilăriei.
Am crescut aşteptând roratele, tăiatul porcului, săniuşul cu darabanele, colindul şi … pe cei doi Moşi. Pentru mine şi familia mea, Crăciunul începea odată cu intrarea în post şi se sfârşea cu dezbrăcatul bradului. În fiecare dimineaţă a postului mic, în afara duminicilor, la ora 6, începea liturghia roratelor. Nu ştiu cum reuseam, dar ne trezeam şi mergeam împreună cu părinţii spre biserică. Noi locuim pe un deal, iar pe uliţă era când noroi, când zăpadă. Dar la ora aceea nu prea conta, pentru că frigul îngheţa tot.
Am crescut la ţară, undeva la graniţa dintre Maramureş şi Sătmar, pe vremea când Crăciunul era albit frumos de zăpadă şi colindele încă mai adunau oamenii laolaltă. Şi a fost frumos. Cel puţin cât eram încă mici şi părinţii se alăturau altor familii din vecini şi colindau de la unii la alţii, iar pe noi ne lăsau împreună, singuri, la ultima familie care avea să fie colindată.
