Ian Stewart, 28 aprilie 2010
Traducere din New Scientist
Într-o lume ideală, alegerile ar trebui să fie libere şi corecte. Fiecare adult, cu câteva excepţii sensibile, ar trebui să poată să voteze pentru un candidat la alegerea lui şi fiecare vot unic ar trebui să aibă aceeaşi valoare.
Într-un timp foarte scurt de la revoluţie, de aproximativ cinci luni, majoritatea cetăţenilor cu drept de vot şi l-a exercitat. În acest caz, exerciţiul democratic părea să funcţioneze, iar regulile jocului politic păreau a fi înţelese corect. Deşi erau departe de a percepe democraţia în adevăratul sens, având un handicap creat de sistemul socialist, românii au făcut atunci un gest pe deplin democratic (cu toate că nu erau pe deplin conştienţi). Ca atare, sistemul de vot este strâns legat de buna funcţionare a democraţiei.
Pe la începutul anului trecut, înainte să îşi arate criza dinţii săi cei ascuţiţi, alături de modificarea Constituţiei, modificarea legii electorale în sensul introducerii scrutinului uninominal, majoritar, în două tururi a fost şi ea, pentru scurt timp, pe agenda publică. Tema pare să se fi perimat între timp, pe măsură ce PDL-ul s-a prăbuşit în sondaje, iar calitatea îndoielnică a reprezentanţilor săi a început să fie demascată (nu că cei din opoziţie ar "suferi" de supracalificare şi ubercompetenţă).
Democraţia reprezentativă este foarte departe de întelesul originar al demokratia. Poate pentru că instrumentele procesului electoral sunt prea sofisticate sau pentru că nu sunt indeajuns de sofisticate? Ian Stewart încearcă o abordare ştiinţifică în articolul său din New Scientist, deşi ne spune înca de la bun început că matematicienii de câteva sute de ani nu au găsit soluţia unui sistem de vot corect.
