România are cu ce. România are şi cu cine. Ba mai mult, România are şi cum. Dacă am schimba, din când în când, ochelarii de cal cu o vedere clară şi curăţată de prejudecăţi şi obsesii ancestrale, am vedea şi ce şi cine şi cum schimbă România în bine.
Dau din ce în ce mai des peste părerea că totul stagnează în ţara asta mică şi frământată de diverse probleme. Că tinerii, văzuţi în mod tradiţional ca mesagerii unui „mai bine” încrezător, dar greu de crezut, nu au nicio iniţiativă cu adevărat constructivă. Mai mult, s-ar părea că singura lor iniţiativă este să se integreze în mersul stricat al lucrurilor în România. Şi care este principalul argument? „Nu văd nimic”.
Ei bine, cu asta am o problemă. Faptul că eu, un individ cu posibilităţi firesc limitate de a cunoaşte lumea şi oamenii din jur, nu văd un lucru, nu înseamnă că el nu există. Pot să-mi pun întrebări asupra lui, pot să mă îndoiesc de existenţa lui şi să caut să aflu mai multe sau să îl ignor, dar nu cred că pot să îl resping din principiu, având ca unic argument faptul că nu îl văd.
Acelaşi lucru e valabil în cazul iniţiativelor cu un oarecare caracter civic ale românilor. Sunt convinsă că există. Cred că acţiunile de ecologizare, împărţitul cărţilor la metrou, Parlamentul European al tinerilor sunt doar câteva dintre instrumentele prin care românii şi în special tinerii încearcă să producă o schimbare vizibilă şi să se simtă responsabili şi pentru altceva decât propriul bine. Dacă nu sunt cele mai bune instrumente, să ne amintim că nici minţile mai luminate şi cu mai multă experienţă, cel puţin de viaţă, nu au găsit încă o cale suficient de puternică pentru a coagula masele în jurul unei iniţiative care să producă un salt vizibil pentru România – fie că vorbim de stil de viaţă, nivel de civilizaţie sau un minim de bun simţ civic.
Şi, pentru că vorbim de minţi luminate, înainte de a critica ce nu se întâmplă în România, haideţi să vedem ce am vrea să se întâmple. Abia după ce am stabilit asta să vedem şi ce ar putea să se întâmple. Pentru că nu este de ajuns să spui că nu vezi nimic bun. Există mulţi factori care îţi limitează capacitatea de a vedea astfel de lucruri – cercurile în care te mişti, realitatea cu care intri în contact la muncă sau în piaţă, dar mai ales propriile tale filtre, care îţi dictează ce eşti dispus să cunoşti şi să accepţi şi ce nu.
Dar, chiar dacă rămâi la convingerea că nimic nu s-a schimbat în bine şi că ceilalţi nu fac nimic, opreşte-te puţin şi la întrebarea „ce trebuie făcut?”. Nu mă leg de „ce fac eu?”, nu mă interesează accesele de reflexivitate revelatorie. Mă interesează o propunere, un fapt concret, o cale practică pe care o vezi ca fiind o soluţie şi pe care o vrei aplicată. Pentru că, altfel, pasezi altora o vină care poate fi la fel de bine a ta. Dacă tu ştii că lucrurile nu merg cum trebuie şi că ar trebui făcut ceva, de unde obligativitatea ca ceilalţi să facă acel ceva? De ce nu eşti tu obligat în aceeaşi măsură să propui un proiect fezabil şi să te baţi pentru el până îl vezi implementat?
E adevărat că românii au tendinţa de a arunca mortăciunile în curţile vecinilor. Într-o anumită măsură, suntem condiţionaţi de un spirit naţional pe care nu îl putem nega, oricât de mult ne-am dori. Dar asta nu ne împiedică să încercăm să-l depăşim. Asta nu ne împiedică să transformăm profeţiile negre în critici constructive.
Avem nevoie de astfel de critici. Avem nevoie de oameni care să vadă că România se mişcă, independent de încercările guvernanţilor de a săpa o groapă adâncă şi nici măcar confortabilă. Să-i scoatem din ecuaţie, pentru moment, pe „băieţii deştepţi” şi să ne uităm la băieţii cu iniţiativă, băieţii pentru care schimbarea vine cu paşi mici, cu încercări reuşite sau nu, dar mai ales cu încredere. O încredere uneori oarbă că nu suntem pierduţi pe vecie. O încredere uneori neverosimilă în puterea unor lucruri simple, cum e un „mulţumesc” rostit când trebuie. Dacă ne uităm atent, o să vedem în ei şi ce, şi pe cine, şi cum se schimbă România. Şi poate că o să ne gândim de două ori înainte să ne facem bagajele pentru Occident.
