Câţi români care să NU spună mă gândesc să plec şi eu afară sau trebuia să fi plecat acum un an, n-ai ce face aici sau hai să plecăm dracului undeva cunoaşteţi? Eu pot să îi număr pe degete şi încă îmi mai rămân unele libere.
Mai mult, cum internetul a devenit sursa noastră de informare pentru orice, fie că e ceva serios, fie că e vorba despre amuzament, mi-am spus ia să văd ce zice Google. Şi am tastat frumos: nu vreau să emigrez. Deloc surprinzător, am găsit doar două rezultate în care era formularea mea, din care numai una la modul serios, cealaltă la mişto. În rest, erau de toate - vreau să emigrez în Germania, vreau să emigrez în Australia, cum să emigrez în…, hai să emigrăm, student, vreau să studiez şi să emigrez în…, de ce vreau să emigrez, ba chiar vreau să emigrez în Africa. Iar lista ar putea continua mult şi bine.
Am mai insistat un pic şi am găsit şi un sondaj din 2009, potrivit căruia aproximativ un milion de tineri români declarau că au de gând să plece din România în următoarea perioadă. Iar adulţii care spuneau că vor părăsi definitiv ţara totalizau şi ei un milion. Asta, în condiţiile în care deja sunt plecaţi mai bine de 2,5 milioane de români.
Şi am încercat un exerciţiu de sinceritate cu mine. M-am întrebat ce vreau: să plec sau să rămân. Şi mi-a fost greu să decantez lucrurile. În urmă cu doi ani, am avut posibilitatea să mă mut în Germania. Şi n-am făcut-o. Motivele au fost ceva mai complexe, dar a cântărit mult şi ideea că nu voi reuşi să-mi găsesc senzaţia de bine interior acolo, acel confort intim de care cei mai mulţi uită atunci când aleg să plece. La mine a învins. Totuşi, de atunci, am dese momente când privesc la ce mă înconjoară, înjur printre dinţi şi mă întreb cu ciudă: de ce naiba am rămas aici? O prietenă mă întreba recent de ce nu plec acum, dacă tot nu mă simt bine în România şi dacă simt acel impuls de a-mi lua lumea-n cap. Şi mereu scot în faţă argumentul vârstei, deşi, din ce în ce mai des, mă întreb dacă nu cumva e un pretext.
Da, poate că nu vreau să recunosc cu voce tare că, de fapt, simt nevoia să rămân aici, că e ceva ce mă reţine, că poate mai cred în oameni şi într-o oarecare ciclicitate care spune că urmează şi partea bună a lucrurilor, schimbarea aceea pe care nu trebuie doar să o aşteptăm, ci să o şi provocăm. Şi îmi aduc aminte de ce spune mereu un alt prieten şi anume că problemele sunt la fel peste tot, că pretutindeni oamenii au şi bune şi rele, că nicio ţară nu e perfectă... Şi las exerciţiul meu de sinceritate oarecum în aer. Şi rămân. Deocamdată. Încerc să-i găsesc pe oamenii care mai cred în locul ăsta. Şi să-i conving să facă un pas în faţă. Chiar dacă, ades, mi se face dor de curăţenia şi lipsa de haos de la nemţi, de exemplu. Mă gândesc că pot da o fugă oricând până acolo, nu e musai să îmi iau casa în spate, ca melcul, şi să mă mut acolo pentru asta.
