Fără îndoială, ar fi excesiv şi nedrept să spunem că într-o jumătate a lumii informaţia este interzisă, iar în cealaltă jumătate ea este falsificată. Asta, fiindcă ea este interzisă în mai mult de jumătate a globului, zice Jean-François Revel în Cunoaşterea inutilă.
În ultimii ani, tot mai mulţi români îi privesc pe jurnalişti cu o expresie de neîncredere şi chiar cu dispreţ. Asta, atunci când nu sar direct într-o extremă şi recurg la invective. De ce s-a ajuns aici? Pentru că libertatea de exprimare şi de opinie, după care am tânjit atât, a ajuns să fie o pacoste. Suntem asaltaţi din toate părţile de opinii, multe care se bat cap în cap, şi ajungem să ne simţim manipulaţi de toate opiniile astea, tocmai pentru că ele sunt lipsite de miez, de informaţie. Lipsite de argumentare.
Tot în ultimii ani, a devenit cunoscută şi la noi o sintagmă celebră: formatori de opinie. Categorie în care sunt incluşi şi ziariştii. Problema e că se face o confuzie. Eu cred că ziaristul ar trebui doar să ofere informaţia pe care cititorul să îşi poată forma opinia. Adică ziaristul să fie doar un instrument în acest proces. Aici ar trebui să se oprească rolul lui în formarea opiniei. În realitate, însă, lucrurile se petrec un pic altfel. Ziaristul percepe poziţia lui de formator de opinie ca pe una de manipulator, în sensul că el consideră că rolul lui este să pună în faţa cititorului propria-i opinie, pe care acesta să o adopte. Cu alte cuvinte, cei care fac presă încearcă, de fapt, să-şi impună un punct de vedere, nu să ofere informaţie. Să manipuleze.
Citeam undeva că Tocqueville vedea presa ca pe o legătură necesară între cetăţenii unei comunităţi. Iar asta se reflectă cel mai bine în presa locală. O să fac un soi de paranteză şi o să spun că eu am lucrat şi în presa locală, şi în presa centrală. Şi am constatat că există diferenţe foarte mari între ele, cu plusuri şi minusuri de ambele părţi şi cu menţiunea că dau o bilă albă în plus presei locale. De ce? Pentru că acolo am văzut mai multă preocupare pentru informaţie şi mai puţină pentru jurnalismul de opinie, de manipulare. E nevoie de o precizare, totuşi. În cazul în care, din start, te intitulezi presă de opinie, cum e cazul Dilema Veche, de exemplu, e în regulă. Dar dacă oferi opinie şi subiectivism sub umbrela unui cotidian de informaţie... parcă nu mai e la fel de în regulă. Acela e momentul în care apare manipularea. În loc să caute informaţia şi să o pună la dispoziţia opiniei publice aşa cum e ea, nudă, jurnalistul alege să ţină predici.
Totuşi, presa este cea care aduce şi o anume manipulare pozitivă. Mai exact, ea adună oamenii în jurul unor idei, în jurul unor proiecte, lucru care altfel poate că nu s-ar produce. Cu toate acestea, uneori, nu e vorba tocmai despre cele mai bune sau cele mai corecte idei sau proiecte. Iar asta se întâmplă ades tocmai pentru că presa se limitează la manipulare (fie ea şi pozitivă) şi uită de celălalt rol esenţial al ei: informarea. Adică, ideal ar fi ca presa să prezinte echidistant toate aspectele unei probleme, ale unei situaţii, fără să comenteze, fără să încerce să sugereze cititorului direcţii.
De altfel, există chiar în interiorul acestei adevărate industrii a presei multe dispute care au ca subiect tocmai obiectivismul versus subiectivism. Şi anume, dacă un jurnalist trebuie să relateze ceva obiectiv sau dacă trebuie să insereze în relatarea lui şi un pic din ce crede şi ce simte el vizavi de subiectul relatat. Unii spun că obiectivitatea pură este imposibilă. Cu alte cuvinte, manipulează conştient. Alţii păstrează unele rezerve şi nu se pronunţă foarte categoric. Cert e că puţine instituţii de presă reuşesc acea distanţare care să nu creeze cititorului senzaţia de manipulare. La englezi, de exemplu, BBC este considerată cea mai obiectivă reprezentantă a presei. La noi… mi-e greu să găsesc un ziar sau o televiziune care să se situeze pe poziţia asta. Cu riscul să fiu apostrofată, în ultima vreme, oscilez între TVR1 şi ProTV, dar înclin spre prima, deşi mai are unele derapaje, ca să le zic aşa.
Mai există apoi acel clişeu al presei văzute ca o contraputere. Altfel spus, ea mereu se va situa contra unei puteri şi va încerca, astfel, să te atragă şi pe tine, cititorul, în acest joc al poziţionării contra. Te va manipula. Mult mai corect ar fi, cum am mai spus, doar să prezinte informaţia, care poate fi adevărată sau falsă, şi abia apoi să intervină analiza, situarea de o parte sau alta, prin opinia publică.
În ce priveşte informaţia politică oferită prin intermediul mass-media, cele mai oneste momente îmi par campaniile electorale. Nu perioadele care le preced, când presa, avidă de tiraj şi de rating mari, preia cu elan toate informaţiile oferite de stafful de campanie şi, fie le face ferfeniţă, fie le dă o aură de extraordinar, funcţie de orientarea ei. Nu. Mă refer strict la campania electorală, când presa are voie doar să prezinte cu exactitate mesajul politic al fiecăruia, plătit, fără comentarii, fără interpretări şi aşa mai departe. Acelea sunt momentele când presa nu mai poate manipula. Pur şi simplu, nu mai are voie, i se interzice acest lucru.
Poate că ar mai fi şi alte aspecte, dar o să mă opresc aici. O să mai spun doar că valul de new media din ultimii ani ar putea aduce o schimbare, pentru că permite o interacţiune mult mai directă între ziarişti şi cititori.
