Ani noi şi gânduri vechi

Eu cred că sunt meteosensibilă. Cum e soare, cum îmi merge mai bine. Şi invers. Şi, fiind eu aşa meteo şi aşa sensibilă, e clar că mă influenţează şi Sărbătorile. Mai precis, bucuria aia care se simte împrăştiată pe stradă, prin case, prin suflete. Sigur nu se ştie de unde vine, hotărât, însă, e faptul că în preajma Sărbatorilor există mai multă emoţie în jur. Vizibilă. Deranjant câteodată, poate. Dar, după ce treci cu bine, adică psihic, de aglomeraţie şi agitaţie, te duci cu gândul la Crăciunul copilăriei. Spaţiul ăsta rămâne ca un soi de odihnă, e ca un pat care te aşteaptă undeva, alegi sau nu să-ţi întinzi oasele întărite acolo.

Brăduţul, colindele, cozonacii, zăpada, vacanţa… toate astea, nişte cuvinte, aşa, strânse lângă tine, care nu pot cuprinde bogăţia aia de senzaţii. Atunci când simţeai timpul doar în raportul vacanţă-şcoală. Când te bucurai că ninge şi că poţi scoate sania la plimbare. Când aşteptai să vină Moşu’ şi înţepai portocalele, ca să te suprindă şi mai tare mirosul de sărbătoare. Când fugeai la colindat şi veneai acasă îngheţat, dar fericit. Când bunicul tăia porcul şi înroşea albul ăla cu sânge. Când te ascundeai sub pat ca să nu mai auzi guiţatul ăla sfâşietor, dar ieşeai de acolo repede ca să prinzi prima bucată de şorici. Amintiri strânse într-un săculeţ în care celelalte “realităţi” nu existau. Pentru că nu era loc de ele atunci.

Acum, văd altfel. De ce? Tot aud că nimic nu mai e ca înainte. Rostit ca o neputinţă. Normal că. Lucrurile se schimbă. Oamenii se schimbă. Eu mă schimb. Maturitatea aduce cu ea o altă perspectivă. E mult mai greu să te bucuri acum, mare fiind, de lucrurile mici. Cele pline de farmec. Care fac diferenţa între o prăjitură de firmă şi o aromă de cozonac pregătit în cuptor. Între o primă de sfârşit de an şi o carte de colorat primită de la Moşu’.

Nu ar trebui să fim mai buni de Crăciun. Ar trebui să fim nebuni tot anul. Să nu mai aşteptăm Sărbătorile, de orice fel, pentru a ne aminti că poţi aduce bucurie în jur foarte simplu.