În toamna lui '89 m-am întâlnit cu Sorin, fiul fostei gazde la care am locuit aproape 5 ani şi pe care l-am văzut crescând, i-am fost un fel de frate mai mare, de când era un puşti şi până a terminat liceul. Ne-am luat rămas bun cu greu, de fiecare dată când voia să plece se întorcea să mai spună o vorbă... Urma să meargă în armată, după ce mama lui a reuşit să-l amâne un an ca să poată da examen de admitere la medicină şi, cum se intra foarte greu pe-atunci, erau mai mult de 10 pe un loc, avea în acest fel o a doua şansă, să stea acasă şi să se pregătească mai temeinic.
N-a reuşit nici a doua oară, era la câteva sutimi de linie, dar a intrat în sesiunea de toamnă la Chimie. Aşa că s-a prezentat apt, ca să facă armata la TR (termen redus - pentru tinerii de azi, care nu ştiu ce e armata, se făceau doar 9 luni în loc de 1 an şi 4 luni şi erai tratat totuşi ca un om, nu ca o vită). L-au incorporat într-o unitate militară din Arad, unde l-a prins revoluţia din decembrie 1989. În acele zile lucram în fabrică. Vorba vine lucram, de fapt, stăteam şi urmăream mai mult cu teamă cursul evenimentelor, începând cu ziua de luni, după măcelul petrecut la noi în Timişoara în 17 decembrie. Nu ştiam cu cine putem vorbi, în cine putem avea încredere, un coleg nou a picat prost taman atunci, nimeni nu vorbea cu el, crezând că poate fi securist... Marţi nu s-a lucrat, iar manifestaţiile n-au avut mare amploare, însă miercuri, joi şi vineri, toţi, cu mic cu mare, ne-am dus în Piaţa Operei şi am participat la manifestaţii. Vineri, în 22, când a fugit Ceauşescu şi Bucureştiul a fost "eliberat", am răsuflat uşuraţi, a fost sărbătoare.
Totuşi, deşi dictatorul nu mai era şi de trei zile Timişoara fusese declarat oraş liber de comunism, în seara acelei zile s-a tras şi am auzit elicopterele trecând pe deasupra. La televizor se spunea că la Timişoara e iar măcel... Sâmbătă am fost în centru. Peste tot erau patrule ad-hoc, erau şi militari înarmaţi, în căutarea "teroriştilor", iar mai departe n-am putut merge, pentru că ne-au oprit câţiva soldaţi. În zona unde se află acum Prefectura se trăgea. Cred că atunci a murit jurnalistul francez Jean Louis Calderon. Aveam inima grea, încărcată cu adrenalina evenimentelor, nu ştiam dacă vom câştiga sau nu. Nu era deloc frig, a fost o iarnă uşoară. Ba chiar a ieşit soarele şi lumina lui ne-a încălzit sufletele dornice de libertate.
Am urmărit la TV ştirile despre capturarea, judecarea şi execuţia soţilor Ceauşescu. Nu-mi pot aduce aminte dacă am sărbătorit Crăciunul în mod tradiţional. Nu-mi amintesc decât teroarea, înverşunarea, dorinţa de a lupta. În noaptea de Crăciun am avut un somn agitat. L-am visat pe Sorin, băiatul gazdei mele. Nu-l mai visasem niciodată şi a fost un vis urât, în care el murea. Dimineaţa, a doua zi de Crăciun, mi-am văzut de treabă şi am înlăturat din minte visul, am zis că era absurd ca un apropiat să moară. Eu însumi eram tânăr şi consideram moartea ceva depărtat, neplauzibil, deşi acele zile au fost cu adevărat însângerate. Un coleg de la fabrică a fost lovit în umăr de un glonte rătăcit, pe când stătea la masă, acasă, la etajul 8! Zilele au trecut şi-am dat uitării visul. Dar, chiar cu o zi înainte de anul nou m-am întâlnit pe stradă cu un fost coleg al lui Sorin. Eu, bucuros că-l întâlnesc, l-am întrebat de sănătate, de facultatea la care a intrat, am dat să-i urez un an nou fericit, dar am fost descumpănit de figura lui tristă... Mi-a spus că Sorin tocmai fusese înmormântat. A fost împuşcat mortal, în misiune, în timp ce patrula cu grupa lui pe un pod din Arad chiar în noaptea de Crăciun, 1989...
Nu pot descrie în cuvinte ce-am simţit atunci. A fost de parcă s-ar fi rupt ceva în mine. În noaptea de anul nou am fost consemnat, făceam parte din Gărzile Patriotice, la fabrică, s-o păzim de terorişti. Am primit un ZB (o armă desuetă, cred că din primul război mondial) şi 10 cartuşe de război. Noroc că nu şi-a făcut apariţia niciun terorist. Aş fi tras fără nicio reţinere ca să răzbun moartea lui Sorin...
