Am crescut aşteptând roratele, tăiatul porcului, săniuşul cu darabanele, colindul şi … pe cei doi Moşi. Pentru mine şi familia mea, Crăciunul începea odată cu intrarea în post şi se sfârşea cu dezbrăcatul bradului. În fiecare dimineaţă a postului mic, în afara duminicilor, la ora 6, începea liturghia roratelor. Nu ştiu cum reuseam, dar ne trezeam şi mergeam împreună cu părinţii spre biserică. Noi locuim pe un deal, iar pe uliţă era când noroi, când zăpadă. Dar la ora aceea nu prea conta, pentru că frigul îngheţa tot. Tata era "deşteptătorul" nostru, iar mama cea care ne verifica încălţările, să fie curate. Dacă nu erau, ne turnam unul altuia apă ca să le spălăm.
Ajungeam în biserica plină, iar corul era divin. Predicile aveau legatură una cu cealaltă şi abia aşteptam să vin a doua zi dimineata să ascult povestioarele pe care le spunea părintele. Când vedeam în mijlocul bisericii câte o persoană ţinând crucea de la înmormântări, ştiam că va fi un prohod. Copii cum eram, abia aşteptam să primim pomană - un baton, o Eugenie... Bineînţeles, fiind perioada de teze, ne rugam şi ne spovedeam mai des, să ne ajute Pruncul Isus să luam note bune.
Serile erau cele mai frumoase pentru noi. Tata ne ducea la saniuş, având grijă să nu ne lovim. Ne încălzea mâinile şi ne căra sania "până sus". Şi, în timp ce noi făceam ture, strigând cât ne ţinea gura: “Pâârtieee!", copiii, tinerii şi adulţii care mergeau cu ursul de Anul Nou ne acompaniau cu ritmul darabanelor. Făceau repetiţii şi ştia tot satul.
În ultima săptămână înainte de Crăciun, în timp ce mergeam la biserică, se simţea puternicul miros de şorici afumat. Oamenii începeau să taie porcii. Puteam vedea la o casă lumina pârlitoarei, la o alta cum se spală pe-afara - semn ca porcul deja fusese "dus în casă". Ţin minte cum mama lăuda familiile care la cinci jumătate deja aveau porcul "aranjat", cum spunea ea. Şi încercam să ne numărăm printre ele… Ei bine, nu era un moment tocmai aşteptat de mine, dar participam la curăţatul porcului – cu un băţ frecam porcul, în timp ce tata ardea părul de pe şorici.
Îmi amintesc o dimineaţă în care vecina noastră plângea ca băiatul ei făcea armata în Bucuresti...
Tot în ultima săptămână înainte de Crăciun, începeau repetiţiile intense pentru colinde. Atât la şcoală, la biserică, cât şi în familie. Părintele paroh ne lua cu el la bolnavi. Le duceam pachete făcute de oamenii de bine din sat şi colindul nostru din inimă. Ţin minte şi acum cât de impresionată am fost de oamenii care începeau să lacrimeze când ne auzeau cântând. Erau primele contacte cu cei de a căror existenţă nici măcar nu ştiam înainte.
Pregătitul bucatelor pentru cele trei zile de Crăciun era o piatră de încercare pentru mine. Mai ales cu trecerea anilor, când mama lucra în fiecare zi şi ajungea târziu acasă. Dar era plăcut când erau lăudate sau când prietenii îmi spuneau că abia aşteaptă să mănânce prăjitura tradiţională: piţigoi!
În ajun de Crăciun, ne îmbrăcam gros şi plecam la colindat. Prima casă colindată era chiar a noastră. Părinţii ne încurajau, spunându-ne cât de frumos s-a auzit, ne dădeau ciocolată pentru drum, iar peste ani... bani. Când eram copii, până în clasa a VIIIa, plecam cu colindul la ora 3-4 dupa-amiază şi ne întorceam pe la 7. Mămica ne punea să dormim, ca să putem fi atenţi la liturghia din noaptea de Crăciun. Dar cine să se culce când tocmai de la ora aceea veneau colindătorii mai mari, care cântau aşa frumos!
Mergeam la biserică şi când veneam acasă vedeam luminiţele din pom. Venise Moş Crăciun!
Am crescut aşteptând doi Moşi. Moş Gerilă venea la şcoală, dacă luam note bune. Moş Crăciun venea acasă, la biserică şi pe la rude. Aceştia erau prieteni. Moş Crăciun era mai bătrân şi prietenul mare al lui Gerilă. Tot el ştia tot ce făcem în timpul anului. Lui Moş Gerilă trebuia să îi spunem mereu câte o poezie şi îl vedeam mereu. Pe Moş Crăciun nu îl vedeam niciodată, pentru că venea cât timp eram la liturghie, cântându-I Pruncului Isus, ca îngerii.
Îmi amintesc de cel mai frumos cadou primit de la moş: o pereche de pijamale portocalii. Erau groase şi mă făceau să fiu aşa de "sportivă". Ştiu că mă întrebam atunci de ce nu putem merge la şcoală în pijamale...
Multumiţi de cadourile primite, mergeam la somn. Dar cine să doarmă, când veneau colindătorii mari? Adică fraţii mamei, prietenii de familie…
A doua şi a treia zi de Crăciun mergeam la colindat la tataia Stefan şi la unchii mei, pe care ii chema Ion. Ne adunam aproape toate rudele. Şi imaginaţi-vă ce cor formau vreo 8-10 familii!
După Anul Nou, preotul venea la sfinţirea caselor. După ce pleca, dezbrăcam bradul şi făceam împărţeala dulciurilor rămase.
Anii au trecut, iar în liceu Crăciunul a rămas la fel. Era schimbată doar graba cu care mă îndreptam după rorate la autobuz şi intervenea părerea de rău că nu puteam sta până la sfarşitul liturghiei, când se cânta Îngerul Domnului - melodie aparte pentru aceasta perioadă. Bineînţeles, şi ora la care mergeam la colindat se tot schimba şi din cea care era trasă cu sania devenisem cea care îşi ducea fraţii la săniuş, având grijă de ei… Era superb!
În facultate, lucrurile s-au mai schimbat. Nu ajungeam zilnic la liturghie, din lipsă de timp şi … de motivaţie. Iar Crăciunul nu mai era ca atunci când nu voiam să pierd vreo zi de predică.
În Bucureşti nu se făceau liturghii de dimineaţă, nu era gerul specific Crăciunului, nu se tăiau porci. Dar, prin activităţile cu tinerii şi copiii, s-au păstrat repetiţiile la colinde şi … mersul la bătrâni. Acum, eram cea care ajuta la organizare.
Abia aşteptam vacanţa să merg acasă. Pentru toate amintite! Când rămâneam în Bucureşti, Crăciunul avea un gol. Ceea ce a rămas neschimbat în “calendarul de Crăciun“ de-a lungul anilor este locul liturghiei şi al colindului. Mulţumesc Domnului, în fiecare an din viata mea, acestea două nu au lipsit.
Atunci… Crăciunul mi-l făceau alţii. Acum … Crăciunul e cum mi-l fac eu, dar şi cum îl fac celorlalţi. Pentru că fericirea din ochii lor este fericirea mea. Pentru ca fericirea din sufletul meu este fericirea lor.
Atunci… Crăciunul era “pentru mine”. Acum… Craciunul este “pentru noi”.
