A rămas doar o poveste frumoasă...

Am crescut la ţară, undeva la graniţa dintre Maramureş şi Sătmar, pe vremea când Crăciunul era albit frumos de zăpadă şi colindele încă mai adunau oamenii laolaltă. Şi a fost frumos. Cel puţin cât eram încă mici şi părinţii se alăturau altor familii din vecini şi colindau de la unii la alţii, iar pe noi ne lăsau împreună, singuri, la ultima familie care avea să fie colindată.

Eram foarte veseli. Nu pentru că am fi înţeles prea mult din faimosul spirit al Crăciunului, ci pentru că era un prilej să ne distrăm fără cei mari. Jucam rummy sau cărţi, mâncam ce aveam chef, vorbeam de-ale noastre şi ne prosteam. Într-unul din anii ăştia ţin minte foarte clar că am reuşit să răsturnăm bradul imens al verilor mei. Habar n-am de ce, dar îmi dau seama acum că nu se făcea prea mult caz de cadourile puse sub brad. Mult mai important era Moş Nicolae, din punctul ăsta de vedere. Dar de Crăciun nu prea ţin minte mare lucru despre cadouri... Bradul, da, era dorit şi nelipsit. Şi neapărat natural. Îl îmbrăcam în 24 decembrie, ziua, niciodată mai repede, nu îmi plăcea mai repede.

În seara de 24 se mergea la biserică, după care începea colindatul. Sau reunirea familiilor. Cum spuneam, cât eram mici, colindau părinţii. Şi era frumos... Când ajungeau unde eram noi, nu ne bucuram imediat, pentru că ne stricau joaca, aşa gândeam atunci. Dar mai apoi ne aşezam pe lângă ei şi ne plăcea să îi ascultăm povestind. Bârfe de oameni mari, amintiri din tinereţea lor sau cine ştie ce alte lucruri care pentru noi păreau extraordinare. Plus colindele, pentru care se opreau din când în când din povestit. Cel mai mult îmi plăcea colindul care începea cu Colo sus în vremea ceea... Era şi preferatul unui unchi căruia toată lumea îi spunea naşul John. El avea şi un acordeon, pe care îl scotea din dulap când colindau. Era un om foarte simpatic, iubea şahul, pictura şi rebusul. De la el am şi învăţat să fac rebus. Uneori mi-e foarte dor de vremurile alea... N-au fost ani uşori, dar oamenii erau un pic mai deschişi, mai apropiaţi unii de alţii, noi ne bucuram sincer de orice mărunţiş...

Totuşi, a urmat şi o parte care nu prea mi-a plăcut. Prin clasa a şaptea sau a opta, lucrurile s-au schimbat un pic. Ei, şi aici urmează un întreg tărăboi cu care niciodată nu am fost de acord, dar o vreme a trebuit să mă aliniez şi să îl practic. Pe la vârsta de care spun, băieţii din sat începeau să colinde în grupuri organizate, costumaţi pentru scena naşterii lui Isus. Găştile se formau cu mult înainte de Crăciun şi se făceau chiar repetiţii. Costumele cred că şi le confecţionau singuri, cel puţin o parte dintre ele. Poate că le primeau şi de la biserică pe unele, nu sunt sigură. Cert e că toate cele... nu mai ştiu exact… 10-15 găşti din astea se adunau în seara de 24 la biserică, de unde se împărţeau pe străzi şi porneau la colindat prin tot satul, cu predilecţie pe la casele unde erau fete, apoi pe la prieteni şi rude. Fiind fată, eu eram de partea cealaltă a baricadei, ca să zic aşa. Asta însemna că toată noaptea de 24/25 trebuia să stau să aştept colindătorii. Îmbrăcată cât mai frumos (elegant nu cred că e cuvântul potrivit), cu masa pusă şi cu zâmbetul la vedere. O ipostază pe care am urât-o, trebuie să recunosc. Mai toate fetele îşi plănuiau seara asta cu mari emoţii, cu nu ştiu cât timp înainte, îşi făceau la vreo croitoreasă din sat haine la comandă, ceva special pentru Crăciun.

Iar mâncarea... cred că se lucra două zile întregi la ea. Ţin minte că mama (şi nu doar ea, aşa era la oricine) făcea câte 6-7 feluri de prăjituri, cele mai multe după reţete ungureşti, acolo cozonacii sunt doar o adaptare comercială recentă, şniţele, chiftele, plus tradiţionalele porcării, brânzeturi, salată de boeuf şi altele. În cantităţi mari, cu adevărat mari. Pentru că toate trupele alea de colindători (erau vreo 7-8 inşi în fiecare dintre ele) erau servite cu mâncare şi băutură. Ah, da, băutura: se cumpărau lăzi de bere, lăzi de apă minerală (încă era apă la sticlă, nu la pet), sucuri, vinul de casă, pălinca... Iar tu trebuia să stai şi să îi aştepţi toată noaptea, să îi serveşti, să zâmbeşti şi să faci conversaţie, orice o fi însemnat asta. Adică, ce naiba mai puteai să vorbeşti cu oamenii ăia care beau câte ceva la fiecare casă şi când ajungeau la tine numai treji nu mai erau? Şi toată povestea asta se întindea până spre dimineaţă, pe la trei-patru, chiar cinci. Normal că a doua zi îţi doreai să stai toată ziua în pat, dar nu aveai cum. Trebuia să fii aptă pentru slujba de dimineaţă, să faci act de prezenţă la biserică, iar apoi, după prânz, marele pelerinaj al colindătorilor începea din nou. Veneau alţii, care noaptea fuseseră pe alte străzi sau care, pur şi simplu, îţi erau prieteni, colegi, vecini şi nu apucaseră să vină pe la tine.

Acum nu prea se mai face aşa ceva. Nici măcar părinţii noştri nu mai merg la colindat, cum făceau cândva. Doar rudele se vizitează şi atât. S-au adaptat şi ei, s-au modernizat. Lumea e mai rece, mai distantă, oamenii mai individualişti... Se poartă tot mai mult precum cei “de la oraş”. Iar aici, în marele nostru oraş, Crăciunul acela cu miros de brad, cu arome de prăjituri, cu portocale puţine, cu banana coapte pe dulap, cu haine noi, cu lume multă în jurul mesei, cu colinde, cu emoţiile de rigoare… e doar o poveste, un basm pe care cei mai mulţi nici măcar să şi-l închipuie nu pot.