În căutarea timpului leneş

Era un film care mă enerva pe mine tare, cred că Manderlay al lui Lars von Trier, în care e prezentată ideea asta cu “dă-le oamenilor libertatea şi nu o să ştie ce să facă cu ea”. Cred că mă indispunea LvT cu atitudinea aia de individ care le ştie el pe toate. Primul. Parcă descoperise America. Mă gândeam că se aplică foarte bine chestia asta şi la timp. Daţi-mi timp şi o să-l risipesc cum ştiu eu mai bine. Sau ne. Şi zic asta pentru că ma tot plâng de lipsa lui. Şi eu şi toti cei pe care-i cunosc. Aş vrea să aud şi eu pe cineva spunând : “Am aşa de mult timp…Nu mai ştiu ce să fac cu el…” Probabil că dracii din Infern mai comunică aşa.

Păi, de ce nu avem timp? Cine e nenea ăsta? Sunt “lucruri” despre care nu poţi să vorbeşti fără o anumită emfază sau fără a nu utiliza un jargon adecvat. Sau imposibil de ne-căzut în “profunzimi”. Din nefericire pentru toate înţelegerile care contează. Augustin, filosof de după Socrate (dacă vreţi voi, puteţi să-i spuneţi Platon), zicea că oricine “ştie” ce e timpul, dar dacă-l întrebi “ce e timpul?” nu mai poate da un răspuns. Aşa, la simţul comun, asociem timpul doar cu durata. (sunt prea bătrân ca să n-am timp să-ţi explic de ce am fost şi tânar). Brucan zicea prin anii '90 că ne mai trebuie vreo 20 de ani de acolo înainte ca să ajungem la un nivel de civilizaţie comparabil cu Occidentul. Cred că a luat în calcul doar factorul durată aici. A scos complet din ecuaţie faptul că oamenii fac …timpul. Metaforic sau nu, prezentul în care trăim e urmarea firescă a acţiunilor din trecut. Nu poţi construi ceva doar prin meditaţie şi post. Starea actuală a societaţii prin care ne mişcăm trupurile către serviciu e dată de faptul că nu avem timp, nu? Asta îmi pare principala acuză-scuză care se aduce când întrebi pe cineva de bună ziua şi o zi frumoasă în continuare?

Problemele nu se rezolvă de la sine. Le trebuie o rezolvare. După găsirea soluţiei mai trebuie şi o punere în practică. Care necesită, după caz, mai mult sau mai puţin efort. Şi timp. Pe care îl risipim adesea pentru că nu avem şi noi o pungă bine strânsă la gură din care să luam cu bucaţica, din când în când, la nevoie. Nevoi din alea speciale care te pocnesc taman când te dezmortiseşi şi tu din lehamite. Normal, ca să observi că n-ai timp, trebuie să începi să te mişti. Apoi, ai nevoie şi de un program. Şi de nişte prioritaţi . Şi de nişte termene. Şi de niste suflet.

Eu cred că suntem foarte leneşi. Bine intenţionaţi, dar ne doboară starea aia vegetativă a contemplării absurdului. Trăirea angoaselor. Ce intens! Iar dacă nu suntem prinşi într-un sistem care să funcţioneze în virtutea faptului că există doar cu mici reparaţii, intram în starea de nimic nu are sens, sunt prea multe capete de unde poţi să apuci şi aşa ajungi să nu faci nimic. Constructiv. Din păcate, românii nu-şi permit să nu aibă timp. Încă nu avem sistemul ăla funcţional care să ne asigure lehamitea de lucrurile aproape perfecte. Noi intram în panică. Cea care lasă generaţiile viitoare să rezolve ceea ce nu s-a putut din lipsă de durată. (îmi doresc să nu fi existat vreodata televizoare)

O poantă: un post de radio, o actriţă, nişte întrebări. Printre ele se strecoară una de genul: “Cum reuşeşti (timp) să faci atât de multe lucruri într-o zi?”( serviciu, roluri, copii, gospodarie etc). Ea: “ Când eram mică, mi-a spus tata că noi suntem o familie de oameni foarte leneşi. Şi m-a sfătuit ca, pentru a nu cădea în ruşinea celorlalţi, să fac ceva în fiecare zi. Şi de atunci eu fac mereu câte ceva, ca să nu se observe că sunt foarte leneşă.“ (din memorie)

p.s. De nevoie, cine se scoală de dimineaţă doar bea multă cafea.