“L-ai auzit pe Băsescu aseară?” “Daaaa, ştie Dumnezeu ce să mai cred.” E un schimb de replici care poate fi auzit destul de frecvent pe stradă, în tramvai, la coadă la ceva (da, n-am scăpat de ele, doar că s-au mutat de la magazine la ghişeele instituţiilor publice), iar personajul din întrebare poate fi de fiecare dată altul.
În general, e vorba despre un soi de recenzie a ştirilor de pe la televizor, iar Dumnezeu pare întotdeauna arbitrul perfect. Pentru că românul are un simţ înnăscut al fatalităţii, îmbinat la perfecţiune cu plăcerea de a nu face nimic şi de a aştepta providenţa. E dotat cu o comoditate şi o indiferenţă care îl scapă de orice pornire de a se apuca de treabă. De câte ori se întâmplă vreo nenorocire auzi: “O fi cum o vrea Domnul”, “Ce-o da Dumnezeu, maică”, “Aşa a fost să fie, ne-o ajuta Dumnezeu şi de data asta”. De când a fost creştinat, românul aşteaptă ca Dumnezeu să îi rezolve problemele. Iar efectele se văd cu ochiul liber.
Mi se întâmplă uneori să mă nimeresc la vreo coadă de care spuneam sau în vreuna dintre cutiile alea mizerabile pe patru roţi, pe care socialist le numim mijloace de transport în comun, şi să observ cum toată lumea pare că se perfecţionează în politică. Mă simt ca într-o imensă Poiană a lui Iocan. Dacă e dimineaţă, se face retrospectiva buletinelor de ştiri de seara şi a tocşourilor de noapte. Să-i vezi cum ştiu pe de rost ce s-a vorbit la televizor: “Ce i-a spus-o icsulescu lu' ăla, să mor io...”, “Da, da' nici ăla nu era prost, ai văzut cum a întors-o, că el nu…” şi tot aşa, replică cu replică, de zici că le-a dat cineva să facă un conspect din toate emisiunile alea. După care urmează interpretările personale. Ei, şi aici devine interesant. Zeci de necunoscuţi se transformă, brusc, în parteneri de conversaţie. Se formează tabere, în funcţie de cine cui ia apărarea sau de cine pe cine critică, şi vorbesc cu atâta însufleţire că, fără să vrei, rămâi cu ochii aţintiţi la ei şi cu gândul la ce povestesc, mai-mai să uiţi de ce eşti acolo.
Desigur, ăsta e doar începutul, pentru că toată istorisirea se termină seara, la una mică, unde deja se discută probleme grele, precum alegerile, corupţia, UE şi altele. Şi se plâng, şi se lamentează, toată planeta e de vină pentru că lor nu le merge bine, ba găsesc şi argumente pentru asta, unele de-a dreptul convingătoare. Doar bârna comodităţii din ochiul lor nu o văd. După care, ajunşi acasă, semenii noştri o iau de la capăt în faţa televizorului. Alte ştiri, alte tocşouri, alte scandaluri, altă apă bătută în aceeaşi piuă. Şi, uite aşa, reuşeşte românul să uite că nu mai are bani şi că trebuie să împrumute iar, leafa fiind departe, şi că problemele se adună stivă în jurul lui, iar în curând nu se va mai vedea dintre ele. Dar de un lucru se poate declara mulţumit: e la zi cu tot ce mişcă pe la televizor, başca prin unele ziare, deci e un om informat. La urma urmei, e şi ăsta un început, nu?
