Am înţeles că fetele şi-au pus în gând ca săptămâna asta să scrie despre pierderea de vreme sau comoditate sau ambele. După cum bănuiesc eu, că încă nu le-am citit articolele, vor să o facă aşa, pedagogic. Ei bine, eu nu am să o fac. Aş fi ipocrit. Pentru că sunt cel mai mare pierzător de vreme pe care îl cunosc. Apreciez că din cei aproape 30 de ani de viaţă am pierdut până acum, incluzând somnul, în jur de 23 sau 24 şi asta pentru că rar dorm mai mult de 8 ore. Altfel, pierdeam şi mai mult timp. Şi nu includ momentele când m-am recreat/distrat/simţit-bine, ci strict momentele în care nu am făcut altceva decât să ucid, în mod deliberat, timpul.
De fapt, alegerea temei m-a paranoidizat un pic (inventez cuvinte), pentru că paranoia e o altă trăsătură a mea. Mă gândeam dacă nu cumva e vreun apropo. Deşi mă consider un fel de specialist în pierderea de vreme, mi-a fost tare greu să mă apuc de articolul asta. Nu ştiam despre ce să scriu. De fapt, chiar în timp ce scriu rândurile astea, nu am habar despre ce să scriu. Şi mai e şi 11:45 pm. Poate că aş putea scrie un articol în care să mă lamentez că nu am nicio idee despre ce să scriu. Adică, un articol pierdere de vreme (a mea şi a cititorului), perfect în acord cu subiectul.
Hai să nu.
Aici am făcut o pauză.
E dimineaţă. Deşi nu am scris nimic, articolul ăsta devine monument de comoditate, presărat cu pierdere de vreme. Căci jumătatea de pachet fumată, frunzăritul youtubului şi discuţiile fără sens purtate în ăst timp pe forum exact asta sunt. Încerc să-mi revin.
Nu sunt leneş, sunt comod. Asta o recunosc! Militez pentru conservarea energiei. De fapt, sunt procrestinator. Psihologii caracterizează comportamentul acesta ca fiind inutil şi neproductiv. Perfect de acord. Tot ei mai zic că ar putea fi semnul unor tulburări psihice. No comment aici!
În combinaţie cu aversiunea mea pentru timp, comportamentul ăsta e reţeta ratării. Da, urăsc timpul! Timpul distruge tot, cum spunea unul dintre personajele lui Gaspar Noe. Cronos devorându-şi copiii! Şi, că veni vorba, până şi unii zei urau timpul. Babilonienii credeau că, la începuturile lumii, primii doi zei, Apsu şi Tiamat, îşi petreceau timpul dormind. Din cauza asta Creaţia rămăsese neterminată, aşteptând să se nască din pântecele lor. Cred eu, le lipsea voinţa de a fi creatori. Sau poate că nu înţelegeau la ce bun. La fel mi se pare şi mie. Şi, atunci, ucid timpul.
Iar în final timpul nu e crud cu cei cărora le lipseşte, ci cu aceia care nu au la ce îl folosi. La fel cum simţim boala, dar nu simţim sănătatea, simţim trecerea timpului doar atunci când ne apasă, când aşteptăm să se întâmple ceva care să ne scoată din stare. Ştiu, când nu ai timp, spui că eşti presat de el. Fals! Abia atunci când nu ai la ce îl folosi îi conştientizezi prezenţa sau trecerea. Abia atunci îl poţi gândi. Cum să simţi trecerea timpului când nu ai timp pentru aşa ceva?
Ajuns aici, mă întreb dacă ar trebui să mă opresc sau să continui. Am irosit deja suficient timp din timpul celui care ar citi. Iar povestea nu are nicio morală. De fapt, nu e nicio poveste, e nonsens. Sper că Vera va găsi de cuviinţă să nu o publice. Îmi e teamă că o va face, din lipsă de material.
Ce altceva să vă zic? Nu faceţi ca mine? Treaba voastră! Mă opresc; n-are sens.
