Uninominalul pur

Pe la începutul anului trecut, înainte să îşi arate criza dinţii săi cei ascuţiţi, alături de modificarea Constituţiei, modificarea legii electorale în sensul introducerii scrutinului uninominal, majoritar, în două tururi a fost şi ea, pentru scurt timp, pe agenda publică. Tema pare să se fi perimat între timp, pe măsură ce PDL-ul s-a prăbuşit în sondaje, iar calitatea îndoielnică a reprezentanţilor săi a început să fie demascată (nu că cei din opoziţie ar "suferi" de supracalificare şi ubercompetenţă).
În prezent, subiectul pare să fi murit, iar un candidat PDL a luptat la Petroşani sub stindardul verde, de teama că oranjul l-ar pierde (hah, fac versuri!). Nu m-ar mira însă ca, ceea ce se prefigurează a fi opoziţia unită, să o invoce în preajma alegerilor, pentru că i-ar da prilejul să aneantizeze PDL-ul, context în care va fi amuzant să îi văd pe membrii partidului din urmă căznindu-se să demonteze sistemul.

Speculez însă şi, până atunci, încerc să îl demontez eu.

Principala problemă a sistemului este "marja de eroare", uneori uriaşă, care apare între procentul de voturi bazate pe simpatia politică, obţinut de către un partid în primul tur de scrutin, şi numărul de mandate parlamentare obţinute după exprimarea votului util, în cel de-al doilea tur de scrutin.
Cu alte cuvinte, cel ce obţine 20% sau 25% din voturi în primul tur de scrutin poate să obţină majoritatea mandatelor sau... niciunul, în urma celui de-al doilea tur. Cele mai dezavantajate de acest sistem sunt partidele care nu au fiefuri, cele ai căror votanţi sunt disipaţi şi ai căror candidaţi nu se pot clasa nici măcar pe cea de a doua poziţie în colegiu, după primul tur. Acestea pot rămâne în afara Parlamentului, indiferent de câţi suporteri au. În cel mai bun caz, vor obţine un număr de mandate proporţional mult mai mic decât voturile obţinute în primul tur, atunci când, repet, votul se exprimă pe baza unor opţiuni reale, bazate pe simpatiile sale politice şi nu când votantul este obligat să aleagă între primii doi clasaţi (votul util din turul al doilea).
Ce înseamnă asta? Că scrutinul majoritar în două tururi ucide reprezentativitatea. Un număr mare dintre votanţi vor rămâne fără reprezentare politică, iar structura politică a Parlamentului nu va corespunde structurii simpatiilor politice la nivel naţional. Se pierd voturi.

Dincolo de explicaţiile teoretice, câteva exemple.
La alegerile din Marea Britanie din 2001, laburiştii au obţinut 40,7% dintre voturi şi 62,38% dintre mandate. Conservatorii au obţinut 31,7% dintre voturi şi 25,54% dintre mandate.
La alegerile din 2005, laburiştii au obţinut 35,2% dintre voturi şi 53,69% mandate. Conservatorii au obţinut 32,4% dintre voturi şi 32,31% dintre mandate.
În fine, în 2010, cu 36,1% din voturi, conservatorii au câştigat 47,1% dintre mandate, în timp ce laburiştii, cu 29% din voturi, au căştigat 39,7% dintre mandate, ambele partide câştingând în dauna liberal-democraţilor care, cu 23% dintre voturi au obţinut 8,8% dintre mandate (poate înţelegeţi acum cum de se menţine bipartidismul în Marea Britanie).

Eroarea aceasta, asumată de către sistem, nu se limitează la Marea Britanie. La ultimele alegeri din Franţa, "Majoritatea prezidenţială" a obţinut 49,65% dintre voturi şi 345 locuri în Parlament, în timp de "Stânga unită" a obţinut 49,10% dintre voturi şi … 227 locuri in Parlament. La o diferenţă de 0,55 procente în voturi exprimate, o diferenţă de 118 mandate în numărul de locuri obţinute în Parlament.

Cel mai stupid rezultat s-a înregistrat însă în 1926, în provincia canadiană Manitoba, când Partidul Conservator a obţinut 42,2% dintre voturi şi niciun loc în Parlament.

Dacă aveaţi deci impresia că actualul nostru sistem electoral duce la rezultate aleatorii, gândiţi-vă dacă nu cumva acest sistem e hazardul însuşi.

Adăugaţi peste aceaste ciudăţenii (cauzate de separarea votului bazat pe simpatii politice de votul util), meschinăria delimitării colegiilor electorale astfel încât să îl avantajeze pe cel ce o face, exersată inclusiv la ultimele alegeri parlamentare de către PNL, şi încercaţi să vă închipuiţi cam la ce rezultate s-ar putea ajunge în România. Ar fi mai cinstit să ne tragem la sorţi reprezentanţii.

Ce-a de a doua problemă, derivată, se referă la instaurarea bipartidismului printr-un asemenea sistem electoral. De fapt, dacă vă amintiţi, acesta a fost şi motivul invocat de către Traian Băsescu pentru a susţine sistemul. Omul era sătul de atâtea partide politice, dorind să rămână doar două. În anumite contexte, acesta poate fi un avantaj: guvernele sunt mult mai stabile, pentru că lipsesc coaliţiile de guvernare. Că spera să distrugă în acest fel PNL-ul, astfel încât PDL-ul să rămână singurul partid de dreapta şi, alături de PSD, unul dntre cele două, e altă poveste (sau măcar să trimită definitiv PNL-ul în trena PSD-ului, în acelaşi scop de a capitaliza voturi de la dreapta).

În final, aţi putea spune "păi bine, dar uite că, în ciuda tuturor dezavantajelor, sistemul e folosit şi în Marea Britanie şi în Franţa şi în S.U.A.şi în multe alte state, care nu o duc deloc rău". Adevărat, dar gândiţi-vă ce ar însemna asta în România: consolidarea a două găşti mafiote, care să alterneze veşnic la putere, în timp ce apariţia pe scena politică a unor forţe noi, capabile să schimbe România în bine, ar deveni cvasiimposibilă. Eu nu vreau aşa ceva.