O privire peste umăr

Salut, sunt dominic (aşa, cu iniţială minusculă), cititor de Vot de blam. Scriu acum pentru că fac parte dintr-o generaţie care nu este reprezentată între editori.
Când eram de vârsta grădiniţei, am asistat la prima mea eclipsă totală de soare şi, câteva luni mai târziu, am urmărit cu sufletul la gură primele aventuri umane în spaţiu visând chiar, o vreme, să ajung un al doilea Gagarin sau Titov. Am prins deci câţiva ani buni din perioadele Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu. Viaţa părea liniştită, cel puţin aşa cum o vedeau ochii de copil. În mod cert, se construia foarte mult. Am văzut cum au crescut Sala Palatului şi blocurile din jurul ei, cartiere întregi noi (Drumul Taberei, Balta Albă etc.). Banii erau puţini, dar la magazin aveai de unde alege, aproape ca într-un magazin de azi (lucru care s-a schimbat în ultimul deceniu al lui Ceauşescu). Nu-şi pierdea nimeni timpul stând să numere caloriile sau E-urile şi să aleagă doar uleiurile cholesterol-free. Străzile erau goale. Arareori trecea vreo Volgă sau vreun Moskvici (sau vreun taxi marca Pobeda). Părinţii nu se îngrijorau dacă pe odraslă o apuca ora 10 seara jucându-se de-a v-aţi ascunselea prin Cişmigiu, pentru că singurul pericol era ca, pe întuneric, să se aleagă sus-menţionata odraslă cu un cucui sau cu o julitură la genunchi (care se trata, în mod absolut ştiinţific, cu puţină tinctură de iod şi, apoi, cu multă indiferenţă).

Oamenii erau mai relaxaţi, mult mai relaxaţi decât sunt azi. Nu îşi făceau griji privitoare la salarii, şomaj sau alte lucruri de genul ăsta. Cine lucra într-un domeniu oarecare, îşi închipuia, pe bună dreptate, că tot de acolo va ieşi şi la pensie. Nu se punea problema că dacă vei cumpăra ceva în rate, s-ar putea întâmpla să nu poţi plăti ratele. Nu se punea problema să primeşti salariul sau pensia tăiată, dacă ţi-ai făcut treaba. Salariul creştea puţin câte puţin, ajungând să se dubleze sau poate chiar să se tripleze spre sfârşitul carierei faţă de cel de debut.

Toată lumea muncea, dar sentimentul de relaxare era dat de predictibilitate. Ştiai că, dacă iţi vezi de treabă şi nu faci nişte greşeli grave, vei avea un anumit curs al vieţii, fără "zdruncinături" majore.
Traseul era clar: şcoală primară, gimnaziu, examen de admitere la un liceu (cu cât mai bun, cu atât mai bine - dar cu perspectiva şcolii profesionale dacă nu reuşeai), liceu, examen de admitere la facultate (cu cât mai bună, cu atât mai bine - cu perspectiva, pentru băieţi, în caz de nereuşită, a unui stagiu militar cam lung şi cam greu şi care reducea drastic şansele unei noi încercări la facultate), facultate, absolvire, examen "de stat" şi, finalmente, serviciu (din nou: cu cât mai bun, cu atât mai bine), la care se mai adăugau, în timp, familie, copii, nepoţi...
Erau nişte ştachete care îţi cereau o oarecare concentrare şi un oarecare efort, dar nu erau de netrecut şi, oricum, nu erau evitabile. Toţi treceau prin aceleaşi site, pentru că nu existau opţiuni alternative.

Am avut norocul sa trec prin toate sitele astea întreg şi împreună cu majoritatea colegilor şi prietenilor mei. Am învăţat atunci când era timpul de învăţat, ne-am distrat atunci când era timpul de distracţie. Nu ştiam (şi cred că nici nu ne-ar fi trebuit) de internet, facebook, twitter, messenger şi altele de genul ăsta. Dacă aveam chef să ţinem un jurnal, îl scriam pe un caiet mai grosuţ, plasat printre caietele de şcoală, nu pe vreun server din State. Nu ne preocupa nici numărul de unici, nici rata de conversie, nici poziţia din zelist. Puteam dansa la petreceri, fără să tuşim, şi pe muzica de pe discurile de vinil sau de pe benzile de magnetofon. Cel mai puternic drog de care auzisem se numea Havana Club şi, pentru o perioadă de timp, găseam chiar şi PepsiCola cu care să-l diluăm. Pentru călătorii în străinătate, nu puteam visa mai departe de Ungaria, Polonia sau Cehoslovacia, restul rămânând de văzut doar în filme sau la Teleenciclopedia. Aveam timp destul pentru citit, pentru răscolit biblioteci, pentru discutat cărţile citite, dar şi pentru concerte, filme, expoziţii.
La scurt timp după terminarea facultăţii, din care am ieşit cu o diplomă de inginer electronist, o nevastă şi doi copii mici (3 şi 2 ani), lucrurile au inceput să se cam strice. Tot felul de lucruri au început să lipsească. Caloriferele s-au răcit, curentul electric a devenit cu adevărat alternativ (ba era, ba nu era), cozile de maşini la benzinării arătau cam ca şi cozile de maşini de pe Calea Victoriei de azi de la ora 18 în zi lucrătoare, rafturile magazinelor s-au golit, a început să se ceară tot mai mult şi să se ofere tot mai puţin, în afară de imaginea Marelui Cârmaci, care era oferită cu supra-măsură.
Efortul de plată rapidă a tuturor datoriilor a făcut să începem să reinventăm.

Cam asta munceam în fiecare zi: făceam în România aparatele pentru care nu se aloca valută ca să fie importate. Preţul era înzecit, dar era în lei-tramvai, nu în dolari. Eram foarte creativi. Făceam şi antene şi amplificatoare de antenă ca să putem vedea, de la bulgari, "Leka noşt, deţa!" şi "Studio X". Făceam şi lămpi cu tub fluorescent alimentate de baterii, pentru orele de întuneric. Bricolam chiar şi calculatoare de tip "Spectrum", cu memoria pe casete audio. Atmosfera devenea apăsătoare, lumea, supusă la tot felul de privaţiuni, începea să murmure şi se întreba cât mai continuă căderea economică şi socială.

Într-o zi de iarnă suspect de călduroasă, când ne-am ales cu o gaură drept în mijlocul steagului, am avut speranţa că situaţia se va repara. O bună parte dintre cunoscuţii mei s-au gândit că e mai practic să sufle totuşi chiar şi în iaurt şi şi-au început aprovizionarea... nu cu carne, brânzeturi sau dulciuri, ci cu vize şi cu bilete de avion, lăsându-ne pe noi, ceilalţi, să experimentăm şi în locul lor crearea democraţiei originale şi să ne minunăm de ce oare nu am făcut şi noi acelaşi pas, atunci când încă nu era prea târziu, cât încă mai aveam energia unui nou început.

Timpul a trecut şi am ajuns la concluzia tristă că melancolopatia asta blegoasă care m-a ţinut în România se transmite ereditar. Copiii mei, care au toate calificările şi calităţile care i-ar face să o ducă foarte bine oriunde în lumea largă, nu se hotărăsc să facă pasul ăsta... şi îşi asumă acelaşi risc. Poate reuşesc să îi ajut, măcar puţin, cu un vot de blam... unul bine plasat, acolo unde trebuie. Nu e mult, dar e un început care trebuie făcut.