Când Annton a venit cu ideea asta a votului de blam, prima mea pornire a fost să întreb dacă vorbeşte serios sau doar aşa, de dragul unei discuţii. Şi a venit răspunsul lui: Vorbesc cât se poate de serios. Pentru mine reprezintă nevoia de atitudine în lipsa unei opţiuni rezonabile. Iar dacă această iniţiativă a mea va rămâne la stadiul de discuţie pot fi eu blamat pentru acest lucru?
Mie mi-a fost de ajuns acel „ nevoia de atitudine în lipsa unei opţiuni rezonabile”. Apoi, am gândit cumva cu voce tare şi am zis: Mai greu va fi să începem şi să ne înţelegem, dar nu cred că e imposibil. Şi am spus asta gândindu-mă nu doar la noi, la grupul care a pornit la drum cu această idee, ci şi la cei cărora urma să le-o transmitem. Pentru că ideea asta a unui vot de blam la adresa a tot ce nu e în regulă în jurul nostru, la adresa unei anormalităţi devenite normalitate, în paralel cu promovarea lucrurilor de valoare, este foarte greu de explicat. Cum la fel de greu este să îi convingi pe oameni că ceea ce tocmai le-ai explicat e necesar. Şi posibil. Să lupţi cu scepticismul cu care te privesc când le spui aşa ceva şi cu indiferenţa care îi urmează. Asta îmi pare şi acum cel mai greu.
Dacă e să definesc cumva votul nostru de blam aş zice că îl văd ca pe o interfaţă între electorat şi politicienii care, într-un fel sau altul, ne conduc. Un necesar liant între astea două lumi care se intersectează doar la alegeri, după care se distanţează din nou şi alunecă paralel (ştiu, mă repet cu ideea asta, dar chiar îmi pare esenţială). Şi nu e deloc un exerciţiu uşor, pentru că nici noi, echipa vot de blam, nu îl ştim, îl învăţăm din mers. Dar trebuie început de undeva. Iar fiţuica asta online e punctul de plecare.
Numai că acum urmează un mare hop. În urmă cu vreo lună, când ne-am propus să punem pe hârtie tot ce vrem să schimbăm şi cum anume vrem să schimbăm (acel ce punem în loc), am realizat că asta e foarte dificil de făcut. Pentru că noi nu prea ştim cum ar trebui să fie lucrurile, avem o idee vagă, le simţim cumva, le-am mai văzut pe la alţii, dar nu ne e clar cum ar trebui să arate la noi normalul. Pentru că nu am avut parte de el. Iar ăsta cred că e punctul în care va trebui să începem să interacţionăm cu oamenii din jur, cu lumea. Să îi întrebăm ce nu le convine şi cum văd ei schimbarea, să vină cu propuneri în privinţa asta. O dată că ar fi un exerciţiu foarte util, iar a doua oară... cine să cunoscă mai bine problemele dacă nu tocmai cei care se lovesc de ele?
Dar ca să putem face asta mai trebuie învăţat ceva: să fim o comunitate. Lucru valabil atât pentru echipa noastră, cât şi pentru cei din jur. Românii nu prea ştiu ce e aia comunitate, apartenenţă la un grup, spaţiu public, exerciţiu civic. Toate astea se leagă. O să fac o paranteză şi o să spun ceva ce poate că am mai povestit. Am trăit o vreme foarte aproape de o familie de nemţi (din România, dar nemţi) şi m-am plimbat un pic prin Germania. Dincolo de toate clişeele cunoscute despre nemţi, pe mine m-a impresionat foarte mult la ei spiritul ăsta de comunitate, de mândrie locală, de apartenenţă la ceva ce trebuie respectat şi apărat. Chiar cu băţul, ca să zic aşa, dacă altfel nu merge. Ce vreau să spun? Eram pe stradă, în Mainz, când prietenul cu care mă plimbam a văzut o maşină parcată aiurea, pe un trotuar. S-a încruntat, a mormăit ceva... l-am întrebat ce s-a întâmplat. Mi-a spus că ar fi trebuit să îi ia numărul şi să îl reclame. Reacţia mea a fost una tipic românească – să-l torni pentru atâta?! (La noi, maşinile parcate aiurea sunt deja ceva normal, ceva fără de care nu poţi concepe străzile, fac parte din peisaj.) Şi a urmat o întreagă discuţie în care omul mi-a explicat că era vorba despre atitudine civică, nu despre turnătorie; că nici la ei unele lucruri bune nu au căzut din cer, ci au fost învăţate; că şi ei sunt oameni, la urma urmei, şi nu s-au născut toţi extraordinar de corecţi, dar există legi, iar legile alea nu sunt respectate întotdeauna din plăcere, ci din necesitate; că azi a luat unul o amendă, pentru că a parcat aiurea sau pentru că a făcut orice altceva ce dăunează celor din jur, mâine un altul şi tot aşa, până au ajuns să înveţe că e spre binele lor; că, dacă vrei un oraş curat, ordonat, un loc în care să te simţi bine, trebuie să înveţi să respecţi spaţiul acela comun şi pe cei din jurul tău. Recunosc că, pe moment, mi-a fost greu să accept. Abia mai târziu, când am avut mai multe termene de comparaţie şi am procesat unele lucruri, am reuşit să accept că avea dreptate.
Ca să revin, asta ne lipseşte nouă în prezent: am vrea să aparţinem de ceva şi nu ştim cum. Iar ca să aparţinem avem nevoie de un spaţiu comun în care să ne simţim bine. De avut, îl avem, dar nu e confortabil. Pentru că, deocamdată, e haos în el şi trebuie curăţat. Asta am vrea noi să încercăm, împreună cu voi: să identificăm lucrurile care sunt în plus, lucrurile dăunătoare (fie că sunt obiecte, legi, atitudini, apucături şamd), să le aruncăm pe geam şi să facem ordine. Apoi s-ar putea să ne placă în ţara asta, să simţim că aparţinem de ceva. Nu o să vină nimeni să facă asta în locul nostru.
