Propriii noştri călăi

În Puterea celor fără de putere, Vaclav Havel încerca să identifice elementul bazal, care susţinea totalitarismul târziu. Surprinzător, Havel nu menţiona nici tancurile sovietice, nici serviciile secrete sau alte organe represive ale statului. Vorbea în schimb despre conformism, luând ca exemplu un băcan care alege să afişeze sloganurile partidului în vitrina magazinului său, să repete sloganurile zilei, să agite pancarte sau steaguri roşii la manifestările oficiale. Băcanul lui Havel este un om ca oricare altul, nu crede în comunism, nu crede în ceea ce i se spune, nu crede în ceea ce face sau spune. Nu e un năuc, poate face diferenţa între ceea ce este real şi ceea ce este inventat, dar se supune unei realităţi inventate şi acţioneză în public ca şi cum nu ar exista nimic în afara acesteia. Şi, pentru că şi ceilalţi fac la fel, ceea ce în alte circumstanţe ar putea fi un ritual lipsit de concreteţe, înlocuieşte realitatea reală, aşa încât viaţa publică a băcanului şi a tuturor celorlalţi ajunge să se desfăşoare exclusiv în ritualul ce a obturat în întregime adevărul. În schimb, dacă cei implicaţi ar avea curajul să refuze conformismul, vraja s-ar destrăma.

La prima vedere, ceea ce tocmai am scris pare cam nepotrivit cu ceea ce se întâmplă în România acum. Să ne mai gândim puţin. Trăim într-o societate disfuncţională, ştim asta. Atunci când trăieşti într-o minciună sau într-o nelegiuire, orice act care nu este şi o formă de protest contribuie la perpetuarea lor, le consolidează. Avem în comun cu băcanul lui Havel conformismul, coparticiparea. Întocmai precum ritualul poate deveni singura ta realitate - pentru că participi la el în ciuda faptului că îl recunoşti drept o iluzie -, trăim într-o societate disfuncţională pentru că nu încercăm să o corectăm, pentru că îi respectăm regulile nefireşti, pe scurt, pentru că ne-am adaptat acesteia. România arată aşa cum arată nu pentru că românii s-au resemnat, ci pentru că se conformează dictatului. Conformismul este un un regres în plus faţă de resemnare, pentru că în vreme ce resemnarea e o formă a capitulării, conformismul e o formă de participare. Cel ce se conformează întreţine fenomenul, întreţinând, prin propriul exemplu de supunere, iluzia normalităţii acestuia, a necesităţii sau a neputinţei de a i te sustrage, întocmai precum o fustă este la modă atâta vreme cât este purtată, câtă vreme femeile se conformează acestui ideal de eleganţă. Acelaşi lucru se întâmplă cu idealurile negative, pe care le respingem, dar, în interacţiunea noastră cu lumea, ne modificăm comportamentul pentru a ţine seama de ele. Uneori, am fi poate tentaţi chiar a numi asta înţelepciune, adaptabilitate, instinct de supravieţuire. Ceea ce ignorăm însă e că, schimbându-ne pentru a ne adapta răului, pierdem şansa de a-l îndepărta.

Ne-am obişnuit să gândim că oamenii decenţi sau inteligenţi nu au nicio şansă în România, că nicio iniţiativă folositoare omului de rând nu va avea succes, că suntem condamnaţi să aşteptăm accidentul, pe Dumnezeu sau nişte obscure forţe ale istoriei pentru ca ceva să se schimbe în bine. Nu încercăm să schimbăm mediul în care trăim şi atunci mediul este cel care ne schimbă pe noi. Un nenorocit proces de involuţie socială se produce în România şi nu îi putem şti rezultatul. Ne vom întoarce la maimuţă? Vom infirma noi teoria lui Darwin, demonstrând că, de fapt, omul se trage din oi? Sau, poate mai rău, exerciţiul îndelungat al supuşeniei noastre ne va manipula genele pentru ca unii să se preschimbe în morloci iar ceilalţi în eloi?

Trăgând linie, trebuie să înţelegem că, atâta vreme cât nu facem nimic să schimbăm lucrurile, nu suntem victime. Suntem vinovaţi!

Aici ajungem la votul de blam. Ceea ce încercăm să dovedim noi este că şi oamenii obişnuiţi pot schimba ceva, că nu este adevărat că suntem neputincioşi. Aceasta ar trebui să devină învăţătura de bază a noastră, a tuturor. Că putem schimba lucrurile, că trebuie să încercăm, oricum, nimeni altcineva nu o va face în locul nostru. Votdeblam nu îşi propune să schimbe România, am fi naivi să credem asta. Ne propunem însă să demonstrăm că nişte oameni neştiuţi, obişnuiţi, pot construi ceva, să lansăm o provocare, astfel încât să ne apucăm cu toţii să schimbăm România. De câte ori nu aţi gândit că ar trebui să schimbaţi ceva, pentru ca apoi să vă convingeţi sau să îi lăsaţi pe alţii să vă convingă că nu se poate, că întregul univers al ticăloşeniei şi al indolenţei vor conspira împotriva voastră? Pe undeva, e firesc să eziţi, pentru că de unul singur nu poţi schimba mare lucru. Mai întâi însă trebuie să înţelegem că de unul singur te poţi schimba pe tine. Şi, deşi asta nu e suficient, e absolut necesar. Nimic nu se va schimba, dacă nu ne schimbăm pe noi înşine, felul nostru de a gândi şi de a acţiona. Al doilea lucru pe care ar trebui să îl înţelegem e că pentru neputinţa de a ne organiza în vederea atingerii unui scop nu e de vină Universul, ci noi înşine. Nu funcţionarul leneş, nici corporatistul lacom şi nici politicianul corupt nu sunt vinovaţi pentru că nu credem în forţa pe care o are un grup de oameni hotărâţi să schimbe ceva.

În câteva luni sperăm să ne apucăm efectiv de treabă. Cu ceva noroc, până la sfârşitul anului vom obţine şi primele rezultate. Nu ne dorim să stabilim un scop pentru ceilalţi, vrem să dăm un exemplu, să îi încurajăm să îşi atingă propriile scopuri.

Trebuie să înţelegem că ceea ce ne lipseşte nouă românilor nu este forţa, ci organizarea. Nu suntem nici mai proşti decât alte popoare, nici mai ticăloşi. Suntem doar mai singuri în disperarea noastră. Nu avem încredere în ceilalţi, nu avem încredere în cei din jurul nostru, nu ştim să îi căutăm pe cei care gândesc asemeni nouă, pe cei care doresc acelaşi lucruri pe care ni le dorim şi noi, pentru ca apoi, adunaţi, să luptăm pentru ceea ce ni se cuvine.

Votul nostru de blam se doreşte a fi constructiv. Nu să îi înjurăm pe politicieni este scopul nostru, ci să îi demascăm drept inutili şi incompetenţi. Nu prin vorbe, ci prin fapte. Să demonstrăm că se poate, acolo unde alţii văd imposibilul. Votdeblam îşi doreşte a fi doar un exemplu.

Să rupem vraja. Să încetăm a ne conforma unei societăţi absurde. O spun din nou: conformismul e coparticipare. Până nu vom înceta a ne conforma, nu vom fi doar nişte victime, ci şi propriii noştri călăi.