Nu voi face aici disecţia tupeului la români. Dacă ar fi să abordăm problema acestui fenomen la nivel global, vom găsi alte popoare la care tupeul capăta congenital caracteristici patologice, care duc adesea la manifestari tipice sceleraţilor. La noi, nivelul este unul redus, controlabil. Este mai mult o chestiune de tendinţă conjuncturală. De necesitate. Trebuie să ai tupeu. Altfel eşti fraier. Şi nu şi-l permite oricine. Trebuie să fii „bazat” ca să ai tupeu.
Dar societatea în care am involuat a născut, printre altele, o serie de indivizi mutanţi, niste vânători de avantaje materiale duplicitari, capabili de manipulare afectivă intr-un limbaj fals dezinteresat, cu un „je m’en fiche” umilitor.
Tupeul, cel din proximitatea mea, cel de care mă izbesc eu zilnic, este unul cu zâmbetul pe buze. Afabil. Ceea ce-l face de 2 ori mai greu de suportat.
În primă fază, nesimţitul/nesimţita îţi prezintă situaţia personală ca fiind una groaznică, o karma grea, care se datorează lui X sau Y. Bunul simţ sau moralitatea ta te imping să-i rezolvi problema. Şi i-o rezolvi. Te simţi bucuros că ai ajutat un om la nevoie. Atât trebuie. Ăsta-i momentul 0 al problemelor tale. Nesimţitul/Nesimţita, odata ce s-a folosit de tine, va demara un întreg proces prin care să te discrediteze în faţa superiorului şi a colegilor. Daca esti suficient de isteţ să-i depistezi strategia, e preferabil să începi un război al nervilor. Nu încerca să lupţi cu armele tale, pentru că vei pierde. Trebuie să devii un nesimţit mai mare decât el/ea.
Ce putem face pentru a-i evita? Să fim atenţi la semnale: orice coleg pupător în fund reprezintă un potenţial nesimţit. Unul în stand-by. Un alt caz e cel în care un coleg/o colega de sex opus găseste captivantă viaţa ta. Urmarea e clara. Dar asta face obiectul unui alt studiu: nesimţirea narcisistului.
Va urma…
