Îmi place să-mi imaginez referenţialul ca pe un copac în jurul căruia faci cercuri şi poteci. Unii au o grădină întreagă. Alţii, poate doar unul, în mijlocul deşertului, copac pe care se aşează câte o pasăre adormită de soare. Care-i mai înţelept? Am o bănuială, cert e însă că referenţialul ăsta te bântuie toată viaţa. Trăim în raportari, pentru că altfel nu se poate. Diverse. Aleg şi eu una, din masa aia fixată pe mai multe picioare. Raportarea la social, la ceilalţi. (Sincer, încep să am un fel de alergie, mai să-mi iasă pete roşii când aud de cuvântul ăsta “social”, ce poţi face însă dacă ne putem exprima-înţelege doar prin concepte? )
Încerc să vorbesc despre tupeu. Care are sens doar în relaţiile astea dintre oameni. Zici că atunci când s-a fript, hardul ăsta chiar a avut tupeu? Culmea nesimţirii, domnule, să te lase cu tastatura umflată. Mă încercase ideea că modul ăsta de afirmare cu hotărâre a unui punct de vedere al celor care nu au bun simţ se numeşte tupeu, iar cazul nefericiţilor posesori de bun simţ se numeşte atitudine. Aş putea spune ca tupeul are inclusă atitudinea? Aş putea spune, dar aşa o fi? O prostie. Cine are nevoie de tupeu teoretic?
Aşa cum vulgaritatea ţine mai degrabă de gândire şi nu de manifestare, şi tupeul e greu de prins, pentru că are legătură cu o acţiune. Interpretabilă. Ca orice. Mai există tupeul dacă nu e observabil? Cum s-ar zice, doi tupeişti se pot recunoaşte între ei? Leşin de şi n-am niciun muşchi de tupeu în mine la ora asta. E mult prea generală tema şi încep să bat din picioruş. Sau câmpii. Frazele lungi îmi provoacă somn. Cred că m-am hotărât.
Pentru tupeu îţi trebuie nerv sau piele groasă. Nerv ca să depaşeşti normele impuse (psihic, social, legislativ) şi strat de ne-atingere ca să te simţi ca la tine acasă. Naturalul îmbracă o singură camaşă. Dificil că există prea multe modele şi mărimi.
