Tot mai des am momente în care îmi place să cred că, odată cu numărul anilor pe care îi adun, am devenit mai înţeleaptă. Asta poate însemna o grămadă de lucruri (iar pe unele chiar nu le-aş pomeni aici) dar, de data asta, mă refer la faptul că pot să văd lucrurile mai nuanţat, nu doar în alb sau negru, în ciuda faptului că o prietenă mi-a atras atenţia, foarte recent, că aş fi cam radicală. Să luăm, de exemplu, subiectul piţi, care e tema sau anti-tema noastră de săptămâna asta şi pe care am propus-o cu elan, după care mi-am dat seama că m-am grăbit. Să mă explic.
În timp ce pendulam între traducerea unei cărţi al cărei subiect ar fi privit cu dispreţ de către cele mai multe dintre noi, cele care cu aroganţă ne dezicem de specia numită piţi, urmărirea noutăţilor de pe Facebook (e o jucărie nouă pentru mine) şi a ştirilor despre posibila schimbare a lui Boc, am încercat să mă gândesc mai bine la subiectul ăsta şi am ajuns la concluzia că e una dintre acele situaţii care necesită nuanţare. Ce înseamnă, de fapt, să fii piţi? Dicţionarele explicative spun: piţipoancă = tânără uşuratică. În DOOM nici măcar nu e prevăzut, în timp ce „dicţionarele” colocviale sunt mai mult decât generoase şi le includ aici pe toate femeile prea preocupate de vestimentaţie şi de imagine, prea machiate şi prea îngrijite, cu un IQ mai mic decât al lui Einstein, mai umblate prin cluburi decât prin librării, cititoare de Libertatea şi nu de Dilema Veche, amatoare de Lady Gaga şi nu de Caro Emerald, în căutare de bărbaţi arătoşi şi cu statut, care preferă salonul de cosmetică şi nu bucătăria, care apar pe la televizor cât mai sumar îmbrăcate şi se consideră artiste... şi enumerarea ar putea continua foarte mult.
Totuşi, în ultima vreme aud cum foarte multă lume pune prea des această etichetă, în destule cazuri, zic eu, nejustificat. Tot ce nu ne place, tot ce nu se ridică la nişte standarde oarecare, tot ce iese dintr-un tipar mai mult sau mai puţin justificat, tot ce privim cu invidie, tot ce considerăm că e vinovat pentru decăderea generală a societăţii noastre primeşte rapid calificativul de piţi (alături de cocalari, la care nu o să mă refer, las jumătăţile noastre masculine să o facă). Cu alte cuvinte, am ajuns să exagerăm. Şi cine strigă mai tare? Să vedem. În primul rând, bărbaţii. Aceiaşi care atunci când văd o tipă nu tocmai sexi îmbrăcată şi nu tocmai arătoasă încep să vocifereze, aceiaşi care vor şi curva, şi gospodina, deşi cu voce tare o laudă doar pe a doua. Păi, hotărâţi-vă, domnilor, pentru că istoria ne-a demonstrat că ambele calităţi concomitent sunt mai greu de întrunit. Apoi, femeile, cum altfel?! Acelea care sunt la fel de preocupate de vestimentaţie precum cele pe care ele le-au etichetat drept piţi, doar că se cred superioare lor. De ce? Pentru că au un job mai bun, îşi cumpără hainele de la mall-ul din Băneasa ori dau o fugă la reducerile din Viena şi Paris, nu citesc Libertatea, dar ştiu tot ce mişcă prin Cosmo, ascultă Caro Emerald şi îşi închipuie că ascultă jazz, se duc la stand-up comedy şi cred că tocmai au văzut prestaţia unor actori, n-ar rata pentru nimic în lume o programare la pensat genele, bucătăria le pare un loc la fel de demodat precum secolul 18, bărbaţii fără statut nu există nici pentru ele... din nou zic, enumerarea ar putea continua.
Ce vreau să spun, la urma urmei? Presupun că deja unii îşi închipuie că sunt feministă sau că apăr specia numită piţipoancă. Nu. Spun doar că, de multe ori, ajungem să emitem judecăţi de valoare fără să fim îndreptăţiţi/îndreptăţite să o facem, ba chiar stăm drept (rezemaţi de te miri ce) şi judecăm strâmb. Ce ne deranjează, de fapt? Că unele femei sunt prea preocupate de ele? Nu. Toţi recunoaştem, mai cu voce tare, mai în gând, că ne place frumosul. Că nu toate femeile l-au citit pe Cărtărescu sau pe Fernando Pessoa? Ce dacă? Între noi fie vorba, n-au pierdut nimic. În realitate, ceea ce ne deranjează este prostia. Numai că nu prostia defineşte piţipoanca, după cum am văzut, iar prostia se poate întâlni şi la piţi, şi la oameni care se pretind a fi altfel. Problema e că linia care separă lucrurile este uneori extraordinar de subţire şi trecem peste ea fără să simţim. Şi ne trezim că hulim. Şi ne închipuim că facem parte din cine ştie ce rasă superioară, privilegiată, care ne permite să arătăm cu degetul. Ne credem elită. Dar uităm că adevărata elită nu se bate cu pumnul în piept şi nici nu pretinde că ar deţine adevărul absolut. În plus, după cum spunea John Fowles: De-a lungul istoriei omenirii, elitele şi-au justificat în fel şi chip îndreptăţirea de a se socoti astfel. Numai că în faţa Timpului un singur argument stă în picioare. Şi anume următorul: ca elitele, indiferent care ar fi argumentele anume cu care îşi susţin cauza, să fi introdus o morală mai nobilă şi mai dreaptă în lumea asta stăpînită de întuneric. Dacă nu trec cu bine această probă de foc, vor ajunge nişte simpli despoţi, nişte sultani, niste muritori de rând, care nu încearcă decât să-şi îndestuleze setea de plăceri şi de putere.
