Deseori sunt “acuzată” că văd doar ceea ce îmi place mie, că ignor cu bună ştiinţă (ignorarea poate fi altfel?) ceea ce mă “deranjeaza” din jur. Realităţile astea sunt cam periculoase, într-adevar. Nu aş putea spune că fac excepţie de la regulă, aia care zice că suntem tentaţi să vedem mai degrabă ceea ce e nepotrivit lângă noi. Şi că reţinem mai cu seamă răul decât binele. Răul ăsta fixat trainic în inconştient, cu picioroange mai mari decât picioruşele binelui. Nişte prăjini. Deci, nu.
Cu toate astea, sunt tentată să evit cuvinte şi personaje care-mi provoacă o stare de leşinătură copleşitoare. Cum ar fi ăsta care începe cu p. Nu cunosc personajul. Nu sunt în stare să-i fac o descriere amănunţită. Sau pot să inventez, oricum, dacă una nu-ţi convine, te-a deranjat cu ceva, îţi pare nesimţită şi se mai şi fâstâceşte colorat în nişte haine de firmă, clar e una din aia. Trebuie să aibă şi voce subţire şi modulată (există p. cu voce groasă?). Li se acordă prea multă vorbire. Sunt categorii de personaje (cum ar fi ăsta, să zicem) a căror recunoaştere e dată doar de oamenii care “se dezic” de. Dacă nu ar fi şi alţii mai proşti ca noi, de unde am mai putea scoate cămaşa stimei de sine? Nu vreau să fac pe cocoşata acum cu “moralisme” de doi lei. Doar mai observ şi eu din când în când.
Aşadar, avem:
Schimbul de informaţii dintre locuitorii lumii lui p. se limitează la spaţiul ăla. Cum altfel ar exista cunoscută lumea lui p. dacă nu lumea celor diferiţi de p. ar vorbi despre lumea lui p.? Cu ironie invidioasă, normal. Sau cu râs. Studiu de caz. Etc. Ceea ce nu fac şi eu acum (alo, dacă-i mai prindeţi pe vameşii ăia, nu-i mai daţi la televizor, vă rog eu frumos, chiar trebuie să stiu ce fac unii la slujbă în fiecare zi? Unde mai e naturaleţea fişei de p(r)ost?)
Concluzia e că lumea lui p. există doar pentru că există şi lumea diferită de p. Pe cale de consecinţă, dacă n-ai fi, n-ai vorbi. De p.
p.s. Am nişte animale noi de la Mega.
