Despre identităţi respinse sau de ce Valentin sună mai bine ca Dragobete

De când românii au aflat că în calendar există luna februarie, graţie Sf. Valentin, în fiecare an asist la aceleaşi dispute. Două. Pe de o parte, sunt cei care îl înjură pe bietul sfânt Valentin pe motiv că dragostea lor e sublimă şi există pe acolo pe undeva şi fără el. Adică cei care zic "dom'le, de ce tre' să dau eu iar banii pe flori, că doar ştie că o iubesc". Pe de altă parte, sunt cei care îl înjură pe acelaşi sfânt Valentin pentru că nu e român, nu e ortodox, nu vine de la daci, ba chiar e american (eh?), iar ei îl au pe Dragobete, care e un pic mai încolo, dar tot în februarie. Adică cei care spun acelaşi lucru pe care l-au spus cei din prima tabără, dar de două ori, o dată în 14 şi o dată în 24, pentru că, la urma urmei, cine e Dragobete ăsta şi de unde a apărut?! Cu alte cuvinte, tot americanii-s de vină, dacă nu era Valentinu' lor, nu îl dezgropa nimeni nici pe Dragobete şi scăpa toată lumea de circul ăsta cu flori, cadouri şi alte alea. (Ce-i drept, nu pentru mult timp, că vine 8 martie.)

Acum, cu o cafea în stânga mea şi cu ochii în calendar, eu am câteva nedumeriri. În primul rând, ce e aşa greu de priceput că pentru femei (vorbesc la modul general, să mă scuze cele care îşi închipuie că ele sunt altfel) orice ocazie şi orice motiv e bun să primească flori? Da, aşa suntem noi, nişte sensibile cărora le plac florile, mai ales alea pe care nu ni le cumpărăm singure. Aşa că, de ce atâta gălăgie în fiecare an? Luaţi-ne, dom'le, o floare şi lăsaţi bietul sfânt să se odihnească acolo unde o fi el.
În al doilea rând, suntem în anul de graţie 2011, toată planeta trăieşte mai mult pe internet, google e la o aruncătură de mouse pentru oricine... atunci de ce continuăm să îl facem pe sfântul ăla american, când el a trăit pe undeva prin Italia? Iar americanii nici măcar nu au fost primii care au început să arunce umbra asta romantică asupra Valentinului, care, de felul lui, se zice că ar fi fost doar un martir oarecare, fără probleme în dragoste.
În al treilea rând, oare câţi dintre cei care se dau iubitori de tradiţii româneşti, adică de Dragobete, chiar ştiu de unde vine sărbătoarea asta... Vă spun eu. Via google, desigur, că nu aveam cine ştie ce apăsări în direcţia asta. Vine tot din religie, numai că, spre deosebire de Sf. Valentin, care a ajuns patronul îndrăgostiţilor pe căi foaaarte ocolite, în cazul Dragobetelui, tradiţia populară chiar zice că asta este ziua în care toate păsările şi animalele se împerechează. Iar mai departe faceţi voi legăturile.

De ce Dragobetele nu îl va surclasa niciodată pe Valentin? Din acelaşi motiv pentru care românii se dezic de colinde şi îl preferă pe jingle bells, îl adoptă pe iepuraşul de Paşti, îşi reprimă accentul zonei din care provin (Ardeal, Moldova etc.), îndată ce se mută la Bucureşti, la fel cum „uită” să vorbească româneşte după trei luni de stat în Italia, aleg orice e din blugi şi nu văd cât de frumoasă e o ie (Apropo, aţi încercat vreodată să comparaţi costumele noastre populare cu ale altora?), se ruşinează să asculte muzică populară românească (Apropo1 – aţi observat că orchestrele noastre de muzică populară seamană cu unele orchestre de jazz? Au vioară, contrabas, trompetă, tobe, saxofon; nu au pian, dar este ţambal. Adică e o muzică destul de complexă, ca să nu spun mai mult.) şi enumerarea ar putea continua.

Nu, nu intru la categoria naţionalişti, nici măcar la "patriotişti". Spun doar că avem pornirea asta nefirească de a ne respinge pe noi, de a ne ruşina de cine suntem. Uităm că rădăcinile sunt importante, fără ele te cam clatini după cum suflă vântul. Iar noi exact asta facem. Tot încercăm să ne lipim de alte locuri, să ne identificăm ba cu unii, ba cu alţii... Mereu ne pare că alţii au obiceiuri mai interesante şi mai frumoase, că alţii sunt mai deştepţi şi mai ingenioşi, iar dacă îi imităm o să devenim, peste noapte, la fel. Nu, fraţilor, astea nu se iau prin frecare, nici măcar prin atingere. Abia când o să ne acceptăm aşa cum suntem şi o să ne mulţumim cu tradiţiile pe care le avem, abia atunci s-ar putea să începem să fim şi noi mai frumoşi şi mai deştepţi. E doar o chestiune de identitate. Şi de percepţie.