Oamenii uită. Tot. Ce vor. Şi mai ales când. Şi, după ce uită, aşa, mai mult timp, descoperă nevoia de lucrurile alea pe care le "uită". Iar pentru că o reactualizare a bazei de date ar presupune un efort considerabil (reînnodare, aducere la "standarde" actuale, jena aia pe care o întâlneşti atunci când ştii că trebuia să “ceva”, dar ţi-a fost lehamite (iar asta ar presupune o "amintire" etc.)), importă. Tot ce pot. Normal, ce nu îţi e propriu. Propriul tău s-a dus dracului în momentul în care nu ai făcut un mic mic efort pentru păstrare. Efort infim, pe lângă ce am enumerat mai sus. În paranteză. Culmea, eu mă refer la tradiţii. Bine, puteţi să faceţi o legatură şi cu un lucru bine facut ( chiar şi la serviciu). A păstra o tradiţie, cumva, chiar asta înseamnă. A depune un efort. De asimilare, de înţelegere, de integrare în sistemul tău de valori. Care se presupune că te definesc. Că sunt “ale tale”. Nu am picat din cer. Avem un spate. Degeaba. Oricum, mergem cocoşaţi.
Să încep măcar vreo frază despre Valentin ăla? Nu. Mie chiar îmi place cum sună: Dragobete. E despre dragoste? Mai puţin. Am senzaţia că Dragobetele încă mai există doar pentru a face mişto de Valentine’s Day. Cum sunt ăia cu Noua Dreaptă. Punem pe tapet nişte chestii ca să existe balanţă. Păcat că lipim cu scoci sau cu agrafe din plastic. Post. It.
Mai grav îmi pare că oamenii de bun simţ renunţă. La presiuni de genul: ignoranţă. Întors dorsul. Rămân ancoraţi doar cei formaţi în sistemul ăla, cei care nu mai au nevoie de depaşirea aia anevoioasă a etapei de… integrare. Zona gri. Oare la şcoală chiar se mai vorbeşte despre tradiţii? Nu în termenii rapizi în care se predă o “lecţie”, ci aşa, să mai existe demenţi de profesori care chiar să creadă în ceea ce predau. Dacă n-aş crede că există măcar vreunul, n-aş fi pus întrebarea. Nu toţi au bafta, însă, de a se întâlni cu oameni aşa. Restul ce fac? Intră pe net. E şi asta o tradiţie. Nici o zi fără mess.
Nu ştiu ce deprimare frustrată am avut eu în cap când am vrut să dezvăluiesc parşiv disperarea pe care o simt în urma pierderii. Am avut bafta de a trăi câteva "tradiţii". Dar, dacă nu ştii ce ai, ştii ce pierzi? Două întrebări stupide, şapte "tradiţii" lipsă şi o mare de adolescenţi gata să se formeze. Tradiţia a ajuns un mit.
